Ucenicul Morții

II. Botez de sânge

Inimă îngheṭată

Shabu a avut în acea zi mintea atât de tulburată, încât cu greu se putu concentra asupra datoriei sale, gândul zburându-i mereu la bruneṭelul cârlionțat și curios ce-i umpluse casa rece cu soare. Făcea totul pentru o altă primă dată, prinsă în trecut prin viitor. Timpul fusese mereu relativ, însă, în acel moment, toate lucrurile pe care le resimțise de-a lungul vremii se suprapuneau, amețind-o.

În fața ochilor ei peisajul se schimba o dată la câteva minute, în culori tremurânde la fiecare modificare de cadru. O apucă o ușoară migrenă, pe care însă o ignoră. Echilibrul fragil al întregului se fărâmase o dată cu apariția acestei noi stele, iar universul căpătase o ordine mai haotică decât precedenta.

— Dă-i un copil Morții, ce se poate întâmpla!? se certa singură cu voce tare, plină de ironie și enervare.

Se plimba de o veșnicie pe străduțe și alei, fără să fie cu adevărat acolo, așezându-se la căpătâiul muribunzilor, veghind asupra lor, ținându-și răsuflarea de fiecare dată când spiritele se ridicau, fără să privească nici îngerii, nici demonii ce veneau să îi ia. Ori, cel puțin așa făcuse până atunci, căci acum se simțea altfel, de parcă o sămânță de încăpățânare nouă, izvorâtă din dorința de protecție, germinase în sufletul său, scoțând un mic căpșor verde din boaba micuță.

Gardienii luau sufletele bune de mână și porneau spre Cer alături de ei, iar Shabu nu putuse să îi ṭintuiască cu ochii ei întunecată niciodată, deși îngerii păzitori îi ardeau pielea aruncându-i ocheade curioase de când se știa. Privirile lor deveniră acum reci ca gheața, iar Moartea nu mai simți la pogorârea lor pe raze de lumină decât enervare, umbrită fiind de o mască de nepăsare.

De la apariția suflețelului în peștera ei totul arăta diferit, iar Shabu își intersectă pentru prima dată ochii goi, murdari, licărind în strălucirea chioară aprinsă de vise deșarte precum lacrimile de suferință a robului, căzut în noroi sub greutatea muncii silnice, cu cei plini de lumina distanței de chinuri ai Gardienilor, ce se găsiră întâia oară confruntați de două găuri negre, pline de ură și reproș. Înaripații își luau astfel zborul rapid, temători, lipsiți de grația obișnuită, fugind din calea celei ce părea că vrea să se răzvrătească, purtând pe umeri mantia forței mândre, de nezdruncinat, crescută cu stropi amari de rouă mereu îndoliată.

Îngerii se apropiau din ce în ce mai timizi de sufletele eliberate, iar Shabu le mârâia enervată, cu superioritate. Puterea ei nu se putea compara cu cea a Gardienilor, iar acum în sfârșit găsise forța să îi înfrunte, așa cum meritau. Le înghițise prea mult aberațiile!

— Spune-le alor tăi că sunteți dați naibii, îi înjură doar ca să îi sperie, amenințând să îl taie cu coasa pe blonduṭul stângaci ce era mai mult ca sigur la primul suflet.

Nu exista ofensă mai mare în lumea îngerească decât compararea lor cu decăzuții. Moartea profită de acest lucru pentru a-și vărsa furia pe zburătorii care nu aveau nicio vină. Nu Gardienii își alegeau omul, și nici nu îi puteau influenṭa așa mult destinul.

— Noi nu suntem..., încercă acela să o înfrunte cu blândețe, însă Shabu mârâi și îl scuipă enervată.

— E doar un copil! îl ṭintui cu degetul lung și verzui, certându-l plină de o turbare amețitoare. Un copil! repetă cu lacrimi de groază în ochi, însă Gardianul nu putu să vadă pe sub mantie altceva decât flăcările Iadului.

Sufletul omului care aștepta plecarea spre Cer se ascunse terifiat în spatele aripioarelor prăfuite ale Gardianului său. Shabu cârâi mecanic, căci monstrul din ea pusese controlul pe faptele sale. Și, pentru prima dată, se simṭea bine făcând rău.