Ucenicul Morții

I. Ultimul act

Sufleṭelul

 Nathaniel se trezi brusc și trase puternic aer în piept, avid după oxigenul ce îl umplu acum cu o forță electrizantă. Se ridică în șezut din inerție și căscă ochii, fără să vadă în primele clipe nimic. Îl dureau toate, iar trupul său parcă nu îi mai aparținea. Era însă mai odihnit ca niciodată, ca și cum devenise piatră și apoi om iarăși, trăgând în el o energie molcomă, și totuși exorbitantă, din stânca pe care își odihnise până în acel moment capul.

Când vălul de ceață i se risipi de pe ochi, Nathaniel analiză scurt locul în care se afla, într-o căutare instinctivă de posibile pericole. Întunericul în cea mai pură formă a sa era perturbat de milioane de însemne albastru fluorescente, care decorau întreaga încăpere lunguiață și bombată, aproape ovală. Nathaniel crezu pentru o clipă că se află sub cerul plin de stele, însă desenele aveau forme diferite în funcție de unghiul din care le priveai.

— Litere, șopti fascinat Nathaniel, căci visul păru că i se îndeplinește. Zidurile din jurul său erau pline de cuvinte și de mistere necunoscute lui, pe care dorise cu ardoare să învețe să le descifreze.

Privirea îi căzu pe umbra unei mese din lemn, pline cu borcane și cărți groase cu un miros puternic și atrăgător de lemn vechi, mânjit de cerneală și comori. Acela era Paradisul? Locul unde locuia Dumnezeu? Nu se putea. Samuel îi promisese că îl va aștepta pe partea cealaltă a vieții când îi va veni timpul. Conceptul de moarte îi era străin, dar nu necunoscut. Se poate ca bunicul său să se fi înșelat cu privire la ce e dincolo de viaṭă?

— Bunicule Sam? întrebă, iar vocea i se împrăștie cu un ecou slab, ce îi făcu glasul să vibreze câteva clipe în aerul rece.

Unde se afla? Ce era locul acesta și cum ajunsese... Își aminti ca prin vis cum adormise în neștire pe capacul acelei canalizări în oraș, ori poate că i se păruse că o făcuse. Acum era parcă o persoană nouă, diferit total de cel ce fusese. Amețeala persista, însă era ușoară și liniștitoare. Se vindecase? Cum? Nu putea să fi dormit mai mult de câteva ore. Oare se putea să fi fost... salvat în sfârșit? Își făcuse o groază de teorii despre acest moment în care va simți și altceva decât frigul, însă nimic nu se compara cu prezentul. Totuși, era încă singur, iar un fior de teamă îi cuprinse trupul, crezând că aceea era o altă iluzie a minții sale mult chinuite, ce se agăța de orice fir subțire de speranță care își făcea simțită prezența.

În întuneric, groaza puse stăpânire pe el, un milion de întrebări dorind să își găsească răspuns cât mai repede, rotindu-se toate în capul său, care începu să îl doară din nou. Corpul îi fremăta, iar Nathaniel simți cum limbi de foc reci ca gheața îi traversează trupul pe care și-l simțea mai plăpând decât de obicei și își strânse genunchii la piept, încercând să se încurajeze că nu poate fi nimic rău. Starea lui se schimbase însă în bine, febra și durerea grea din piept dispăruseră, iar senzația grea de foame se evaporase undeva în neant.

Auzi dintr-o dată foșnet de frunze și ceea ce părea a fi întrarea în adăpost se dădu în lături, lăsând un mănunchi de raze puternice și calde de soare să pătrundă în încăpere, orbindu-l pentru câteva secunde. Nathaniel tresări, ghemuindu-se defensiv cât mai departe de brațul verde ce anunță venirea unei siluete cu o înălțime exorbitantă, care impunea frică și curiozitate prin aura întunecată pe care o afișa. Aceasta intră scăldată câteva clipe în vălul de lumină, lăsând apoi perdeaua vie să acopere soarele. Băiatul înghiți în sec, neîncântat de ideea de a fi închis în acel loc cu uriașul apărut de nicăieri.

— Tu nu ești bunicul, îngăimă urmărind silueta cum se mișcă prin strălucirea fadă a desenelor de pe ziduri.

În locul gigantului răspunse cu un zbiarăt dihania care își făcuse apariția parcă de nicăieri, fâlfâind amenințător din aripile uriașe de pe umărul umbrei fără chip. Copilul își abținu cu greu un strigăt de groază, tremurând din toate încheieturile. Pe ce lume ajunsese?