Ucenicul Morții

I. Ultimul act

Moartea

Văzut din afară, Universul nu este nici infinit, nici cu vreo graniță anume, ci doar o încrengătură de întrebări și necuprinsuri. În mijloc, se află un munte plin de văi adânci, râpe, peșteri și mistere, ce își are rădăcinile în cel mai adânc întuneric, creat din toate coșmarurile omenirii adunate la un loc, și vârful ascuns printre norii de lumină cu o textură pufoasă, împrăștiaṭi pe cel mai albastru cer de vară pe care mintea ta îl poate imagina.

Mijlocul gigantului muntos este prins într-un disc de culoarea cernelii, aceasta fiind lumea pe care noi ca și oameni o putem atinge, simți și explora. Toate planetele, stelele, galaxiile sunt strânse acolo grămadă precum niște pete de culoare, paiete și sclipici presărat într-o dezordine organizată.

Dacă ai curaj să îți pleci privirea spre întunericul din care se hrănește muntele, vei putea observa faptul că nu e o simplă masă compactă de umbre, ci un întreg coborîș în spirală către un punct ce îți dă o stare de groază totală. Acolo, în ultima fărâmă de Iad, nici măcar cei mai puternici demoni nu se încumetă să coboare. Cine ar fi crezut că Diavolul însuși se poate teme de cele create să fie ale sale?

În schimb, locul pe care oamenii îl numesc Paradis, indiferent cum și-l imaginează, începe dintr-un punct, aproape unit cu vârful muntelui ce stă în centrul tuturor, urcând apoi în aceeași formă spiralată, crescând până ajunge în lumina Creatorului Însuși, un văl nesfârșit de bunătate și pace. Nu îți poți înălța privirea să Îl zărești măcar pe Cel care a adus totul la viață, însă poți simți nemăsurata dragoste cu care te împresoară, veghind peste toate ale Sale.

Muntele pare să astfel fie singurul care unește cele trei mici universuri, lumi independente aparținând aceluiași întreg închegat prin puterea Cuvântului. Dar, dacă Paradisul e al îngerilor ce cântă osanale Tatălui și Iadul al monștrilor care se hrănesc cu întuneric, cine are în grijă de locul unde se unesc toate? Cine veghează buna desfășurare a lucrurilor mai-nainte pregătite?

Răspunsul îl știm, căci noi o numim...

Moartea se așeză greoi la măsuță, întinzându-și brațul scheletic, brăzdat de vene vineții spre bufnița arămie care țopăia nerăbdătoare printre borcanele pline cu plante uscate. Buha se gudură încântată pe lângă mâna rece a stăpânei, lăsându-se ciufulit de femeia ce îl alinta distrată. Afară, întunericul își ducea la bun sfârșit ultimele clipe de stăpânire. Lumina unei noi zile, gata să inunde cu strălucirea ei creasta, îi făcea pielea să tremure de vibrații energetice mult mai puternice decât de obicei. Se anunța ceva important, însă Shabu nu băgă de seamă, ocupată să își alinte prietenul împănat.

Lama de os a coasei rezemate de zidul negru al peșterii în care bătrâna Moarte își făcuse culcușul străluci, iar stăpâna acesteia oftă, ridicându-se de pe scaunul cu trei picioare fără chef. Pasărea tropăi pe marginea mesei, râcâind cu ghearele încă puternice lemnul acesteia, în semn că vrea să o însoțească.

— Azi nu, Tukyto, îi negă dorința încet, acoperindu-și mai bine chipul cu gluga mantiei lungi, ce o îngropase dintotdeauna într-o mare înghețată de nepăsare.

Tukyto era un suflet de buhă ce adunase sub penele care își pierduseră strălucirea câteva sute de ani, trecuṭi pe nesimṭite. Cei doi făcuseră cunoștință printr-o întâmplare norocoasă, iar timpul își pierduse de atunci relevanța pentru ei. Bufnița, pe atunci tânără și nepricepută, își prinsese aripa într-o trufă de spini, chiar în apropierea locului de unde Shabu culegea plantele sale medicinale. Prietenia lor începu astfel printr-un accident, solidificându-se prin dorința de a nu rămâne singuri. Ori, poate că toate fuseseră făcute voit, de o putere mult mai mare decât a Morții.