Ucenicul Morții

II. Botez de sânge

 Învățăcelul

Dulcea adiere moale a somnului îl cuprinse deodată și pe nepregătite, iar Nathaniel se lăsă prins în acea amorțeală fină ce i se pusese pe pleoape ca o mângâiere, plutind pe un nor pufos deasupra unui ținut al miresmelor îmbietoare. Toropeala îi aduse cu ea un zâmbet, căci nu mai avusese de mult o asemenea stare de pace. Era în siguranță sub clinchetul unui cor de stele albăstrii, mirosind a tămâie arsă, un vis plăcut, fără grijă sau durere.

Copilul se întinse pe pufosul nor rozaliu, lipsit de grijă. Toată acea feerie îl purtă pe brațele ei multă vreme, prin păduri colorate animate de cântece de păsări și greieri care compuneau pe loc serenade, purtându-l prin paradisul cu căderi de apă spectaculoase, cu un tumult plin de voie bună.

— Nathaniel! șopti grăbită o voce din întuneric și norul se risipi, păsările amuțiră, iar râurile zgomotoase secară deodată. Nathaniel, scoală! îi porunci același glas, iar, în clipa următoare, copilul fu tras cu putere de pe patul de piatră și azvârlit pe podeaua umedă a peșterii.

— Uf! gemu băiețelul buimac, puțin amețit din cauza impactului, șocul întoarcerii sale la realitate fiind destul de brutal și haotic.

Se ridică în șezut și o privi straniu pe Shabu care îl trăsese cu atâta patos din pat, folosindu-se de coasa care îi servea acum drept baston siluetei bătrâne și mult prea matinale. Copilul se încruntă ușor supărat, încercând să își dea seama dacă încă e întreg după ce toate măruntaiele gâlgâiră în el într-un mod deloc plăcut. Salvatoarea lui era din ce în ce mai stranie, iar obiceiurile ei îi depășeau înțelegerea.

— E deja dimineață? căscă băiatul, masându-și confuz tâmplele.

În dorința de a-l trezi, Shabu îl aruncă cam tare prin cameră și puiul de om se lovi destul de rău, însă nu suficient cât să facă vreo diferență majoră, șocul inițial nelăsând urme notabile. Moartea își dădu enervată o palmă mintală. Era mult prea violentă ca să se joace cu el fără să îl pună în pericol. „Bravo, bătrâno, acum sigur te consideră o sucită!" se îmbufnă, abținându-se cu greu din a-i citi gândurile omulețului ce abia se dezmeticea. Unele lucruri erau lăsate mai bine neștiute.

— Se mijește de ziuă, răspunse Shabu cu o grabă neobișnuită. Haide, voiam să îți arăt ceva înainte de a începe orele de citire, îi spuse și îi întinse mânerul lung din lemn al coasei pentru a-l ajuta să se ridice.

Nathaniel porni pe urmele ei în afara peșterii cuprins de nerăbdare și curiozitate, fiindu-i neclar ceea ce se întâmpla în acea grabă. Afară era încă întuneric, iar stelele mai încununau cerul vinețiu, deși păliseră multe dintre ele. Ceața începea să se ridice răcoroasă, iar pădurea avea un aer sinistru, teama de necunoscut făcându-l pe Nathaniel să se prindă bine de mantia salvatoarei sale. Nu era prima dată când vedea pânza de aburi, însă niciodată nu fusese într-o pădure într-un astfel de moment. Natura vie și primitoare căpătase peste noapte un aer periculos și plin de mister care îi făcea brațele sculptate din lumină să pâlpâie stresate.

— Închide ochii, îi ceru mai calmă Moartea și copilul făcu întocmai, strângând cu putere pleoapele, fără să se desprindă de corpul ei, prins ca un pui de maimuță înfricoșat de întuneric.

Shabu roti coasa o dată deasupra capului, iar întregul peisaj montan se schimbă, rupt parcă de lama argintie ce sfâșie pânza care dădea iluzia unei păduri, aceasta căzând roată la picioarele lor înainte să se facă nevăzută sub atingerea stratului de dedesubt. Erau acum pe meterezele unuia dintre turnurile de apărare ale Marelui Zid Chinezesc, iar Nathaniel, ce deschise ochii când simți schimbarea bruscă de temperatură și arome, rămase uimit de bucățile de piatră întinse pe sute de kilometri de-a stânga și de-a dreapta lor, șerpuind la infinit. În depărtare, primele raze ale soarelui spintecau timide cerul nopții, colorând în câteva nuanțe palide de un galben rozaliu linia orizontului, ghidând drumețul până dincolo de marginea lumii.