Inferno

8

Mă aflu într-un sat în care nu am mai fost niciodată. Este un loc pustiu și nu este nimeni. Din câte mi s-a spus, în acest sat locuiesc oameni foarte bătrâni și răi, care nu vor să moară și arată foarte uscați...

Pășesc pe drum și mă îndrept înspre vatră. Trec pe lângă un cimitir de unde aud plânsete de om. Vreau să mă duc să văd, dar mi-e teamă...

Trec mai departe și mă gândesc la viață... De ce oamenii trebuie să arate astfel? De ce trebuie să fie cerul negru? De ce nu poate fi totul verde și frumos?...

În acel moment, mă sperie un câine care mă latră. Am început să alerg... Fără să-mi dau seama, am trecut pe lângă biserică, vechea școală și am ajuns în vatră.

Este un spațiu vast, unde drumul se divizează precum crengile unui copac în 3 drumuri, de la stânga la dreapta: unul la stânga, unul ușor la stânga și unul ușor la dreapta. Cel din urmă se mai divide în trei drumuri: dreapta, înainte și stânga.

În acel centru, mă salută o femeie tânără. Îmi spune cu teamă:
- Tu ești oare fiu' a lu' ăla din deal?

M-am uitat la ea, confuz și nu știam ce să spun. Dar ea a continuat imediat:
- Du-te pe drumul ăsta și după ce ai urcat dealu', la vechea cruce, faci dreapta până ajungi la două case apropiate. Acolo ai de mers.

Femeia a îmbătrânit imediat și s-a dezintegrat. A fost... Dubios. Dar am mers unde mi-a spus ea.

Am ajuns la acea casă. Am intrat în curte și m-a întâmpinat o fată frumoasă, cu ochii căprui, pistrui și destul de dolofană la față. Cu toate astea, foarte frumoasă. Cu vocea ei plăcută de subțire, mi-a spus:
- Oh... Te-ai gândit să vii și pe aici? Foarte bine. Uite, acum e noapte și vin tot felu' de creaturi cu ochii roșii. Nu-i lăsa să intre în curte. Te ajut și eu.
- Și cum îi speriem? Am întrebat-o.
- Păi... Cu bățul ăsta și cu pietrele astea.

Am luat obiectele date de ea și m-am pregătit să fug. Ea m-a prins de braț și mi-a spus:
- Dacă vezi pe cineva cu ochii albaștri, să nu faci nimic. Sunt oameni.
- Deci, cu ochii roșii sunt monștrii răi iar cu ochii albaștri sunt oamenii cei buni? O întreb în concluzie.
- Da. Sunt doar culorile astea două la ochi.

După ce mi-a dat drumul, am alergat spre poartă. O creatură a intrat deja în curte. Am scos tot felul de sunete și am aruncat cu pietre și am dat cu bota în pământ și peste ochi până a ieșit din curte. Am ieșit în drum după creatură și am închis poarta în urma mea.

Am alergat cinci metri înaintea mea când am văzut o creatură cu ochii albi plutind în curte. Era o bufniță care avea picioare de om și stătea cu ele încrucișate. Nu știam ce să fac, așa că am aruncat cu pietre după ea. S-a ridicat în aer, a ieșit în drum înaintea mea. Mi s-a făcut teamă...

Am făcut câțiva pași înapoi, întrucât s-a apropiat de mine. M-a privit în ochi, cu ochii săi mari și albi, pentru o vreme. După s-a întors și a plecat pe unde a plecat și monstrul, înspre pădure.

Moment în care m-am trezit.

- Wow... Nu știam că poți avea asemenea vise, spuse Antonia cu uimire în voce.

Dante, care stătea pe gânduri pe parcursul narațiunii lui Isaac, spuse:
- Hm! E interesant acest vis. Probabil că...
- Ia stați așa! Întrerupse Isaac. Îmi amintesc... După ce a plecat bufnița dinaintea mea, știi, cu lumina aia, am observat undeva departe, luminile unui oraș... Era orașul ăsta... Deci locul nu e departe de aici! Trebuie să mergem!
- Și cu Uzina cum rămâne?... întrebă Antonia.

Isaac s-a ridicat în picioare și s-a gândit puțin. Apoi a spus:
- Din moment ce nu mai avem mult de mers, zic să mergem unde trebuia să mergem. După care putem merge unde vrem.

S-au ridicat cu toții din cameră și au mers în camera principală de la cabană.
- Dacă vreți să plecați, măcar mâncați și voi ceva înainte de asta, zise stăpâna. Hai, o să fie o zi lungă!

Cei trei s-au pus la masa de cinci persoane. Isaac s-a așezat pe margine, în dreapta Antonia iar pe locul opus lui Isaac, dar la perete, s-a pus Dante. S-au pus să mănânce când a sosit un om și s-a pus lângă Dante. Și-a aruncat servieta pe locul unde stă Dante. Isaac a observat asta și a spus politicos:
- Aveți grijă, unde vă e servieta stă Dante...

Omul a explodat de furie:
- Hă? Cine-i Dante? Unde stă?
- Chiar lângă dumneavoastră... Chiar acum...
- Nu-l văd! tună individul.

În acel moment, Isaac s-a speriat. Cu gura deschisă de uimire, s-a uitat spre Antonia, apoi spre Dante, care avea servieta prin el, precum o fantomă...

În acel moment, Isaac s-a ridicat de la masă și a alergat spre ieșirea din cabană.
- Isaac! Stai! Spuse Antonia.

Își ceruse scuze de la individ și plecă după el. Stăpâna cabanei strigase și ea după Isaac, Antonia își ceruse scuze de la doamnă și-i mulțumi de ospitalitate și ieși după el.

El căuta disperat cu privirea un mijloc de transport, dar nu a găsit niciunul. Așadar, s-a întors spre stânga și a alergat pe potecă, printre copaci. Antonia era în urma lui.

Cei doi au ajuns la un pod suspendat, făcut din frânghii, licheni și scânduri. Isaac stătea în mijloc, Antonia ajunse la capăt, iar el spuse:
- Nu veni pe pod... Lasă-mă în pace! Nu vreau să mai rezolv nimic!...
- Isaac... spuse Antonia cu lacrimi în ochi. Încetează... Te rog...

În acel moment, apăru Dante și Domnul G. Ea continuă:
- Vrem doar să te ajutăm... Vrem să-ți fie ție bine... Te rog... Ascultă-mă...

Isaac voia să se arunce de pe pod dar, în acel moment, râul a secat. A făcut câțiva pași cu spatele, zicând:
- Lăsați-mă în pace... Nu mai vreau să aud nimic de la voi...

S-a întors și a alergat spre luminiș.

Antonia a rămas pe loc, plângând. Dante își puse mâna pe umărul ei și o consolă:
- Nu-ți face griji... Totul va fi bine. Promit.
- Îl iubesc... spuse Antonia plângând.
- Știu... La fel și eu... La fel și eu...