Inferno

9

Isaac a ajuns la un luminiș. Înaintea sa, departe, era o altă cabană. În dreapta sa, intrarea unei peșteri. Înainte, pericol. Dreapta, pericol. Ce e de făcut acum? Unde e de mers?

Se simțea rătăcit. Își aminti de Antonia și Dante. Înainte se simțea sigur pe sine și știa ce e de făcut. Dar acum? Simte doar un impuls, o nevoie de a alerga. Și alege să meargă înspre peșteră.

Pe măsură ce se îndrepta în adâncul peșterii, aceasta se strâmtora din ce în ce mai mult, până când ajunse la o crăpătură foarte strâmtă, prin care se strecura cu foarte mare greu.

Odată ajuns în cealaltă parte a acesteia, văzu un gol imens, o peșteră masivă, goală, care avea un pilon masiv și gros în centru. La baza pilonului, remarcă un castel și un inel de lavă în jurul acestuia.

Se afla într-un oraș subteran, construit parcă de niște forțe supraumane.

Coborâse treptele și se pierduse pe străzile din acest oraș și, întâmplător, a ajuns la locul amenajat pentru deplasările spre castel. Nu era nimeni acolo. Se uită în jurul său și remarcă în îndepărtare, un războinic care lupta împotriva unei hoarde masive de demoni. Dar acesta nu era singur. Luptase alături de o domniță splendidă.

Cei doi au ajuns la copil și femeia s-a adresat:
- Ce faci aici, copile, de unul singur, rătăcit în acest infern?

Vocea ei parcă îl fermecă și nu putu să spună un cuvânt. Din spate, apăru bărbatul. Acesta spuse:
- Oh, acest copil, singuratic și rătăcit, nu are să fie oare simbolul destinului nostru?

Isaac nu putu concepe ceea ce se întâmplă, din cauza minții sale de copil, însă își dădu seama că între ei este o legătură puternică, una care depășește orice barieră.

Cei doi discutară despre iubire și destin, despre viață și iubirea lor. În acel moment, Isaac își aminti de Antonia.
- Are această ființă să-și fi găsit deja jumătatea, la o asemenea vârstă fragedă?

În acel moment, apăru pasărea Phoenix, din adâncul râului de lavă, grandioasă și cu aripile-i larg deschise înspre tavanul din acest infern.

- Înainte, grandioasă pasăre! Înspre castelul cel întunecat din centrul acestui infern, oh, centrul și originea tuturor durerilor din lume!

Castelul era masiv pentru micul copil. Se auzeau pașii prin camerele masive și goale. Au ajuns rapid la tronul sculptat în pilon.

- Ce doriți voi, muritori de rând, de la mine, mărețul și teribilul Dante?

În acel moment, Isaac rămase șocat. O lumină puternică coborî de sus și întregul loc dispăru. Din nou, Isaac s-a aflat în aceeași stare de suspensie. Simțea că este doar el, este el spiritul și doar atât. Auzea o voce, era al domnului G.

Acesta îi prezentase destinul și viitorul acestuia. Nu putea percepe ceea ce se întâmplă, dar rezumatul este simplu: înaintea ochilor săi era el cu Antonia, la casa lor, unde Isaac visase cu acea bufniță cu ochii albi.

În acel moment, Isaac adormi și se afla în acel oraș prin care trecuse. A fost undeva la periferie, la o casă. S-au acumulat nori de furtună și Isaac a fost speriat. În acel moment, apăru Antonia lângă el și îl întrebă:
- Isaac... Îmi e somn... Vreau să dorm...

În acel moment, el o duse în camera lui. Își aranjă patul și o învelise. O sărută pe frunte.
- Somn ușor, Antonia... Stai aici până ce trece furtuna, te rog... Vreau să fii tu bine...

Isaac dădu să iasă iar Antonia se întoarse cu fața spre el. Îl întrebă:
- Unde pleci?

Isaac se opri și își întoarse capul înspre dreapta, dar nu se întoarse spre ea. Spuse:
- Mă duc să rezolv niște probleme...

Isaac ieși iar cerul era negru ca smoala. Tunetele păreau zgomote scoase de dihănii masive și puternice. Desigur ca a fost speriat, însă și-a luat inima în dinți. Pentru Antonia!

Isaac a auzit-o pe Antonia strigând-o, așadar a intrat în căsuța construită din plăci de lemn. Antonia stătea în pat și citea din jurnalul său. Isaac s-a repezit asupra ei, i-a luat jurnalul din mâini și a discutat cu ea:
- Hei! Ce faci cu jurnalul meu?
- Nimic... Voiam doar să...
- Să ce? Să-mi afli secretele?

Antonia își plecă capul înspre pământ. Isaac s-a simțit mizerabil că s-a repezit astfel asupra ei. Până la urmă, e o ființă adorabilă și neputincioasă iar el simte nevoia s-o protejeze. Așadar, o îmbrățișă și-i spuse:
- Îmi pare rău... Serios, Antonia... Îmi pare rău că m-am repezit astfel...

Antonia, cu capul pe pieptul său, spuse cu lacrimi în ochi:
- E în regulă... Hai să ieșim afară.

Cei doi au ieșit. Furtuna s-a potolit, dar mai erau nori negri în unele zone ale cerului. În schimb, soarele a strălucit puternic. Isaac spuse:
- Vezi, dragă? Ți-am zis eu că totul va fi bine...
- Da... Acum vreau în casă...

Cei doi s-au întors și s-au așezat în pat. Ea era în stânga lui și și-a lăsat capul pe umărul său. El s-a uitat pe geam. În acel moment, a auzit niște bătăi puternice în ușă.

S-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. A deschis-o și în acel moment, o lumină puternică l-a trezit.

- Vlad?... Vlad, mă auzi?...

Vlad încercă cu greu să-și dea seama ceea ce se întâmplă. Se uită în jur și vedea un chip feminin. Încercă să o recunoască, dar nu reuși. Spuse cu dificultate:
- Antonia?...

Fata se apropie mai mult de el, moment în care o recunoscu. Ea spuse:
- Da... Sunt eu...

După un scurt moment de tăcere, el continuă:
- Oh... Mi-a fost așa dor de tine...

Ea începu să plângă. Spuse:
- Știu... Și mie de tine...
- Trebuie să povestim...
- Știu, dragule, știu... spuse Antonia. Însă, întâi, trebuie să te faci bine. Acum dormi, dragul meu, te vei recupera curând.

Antonia îl sărută pe frunte iar Vlad adormi imediat după acest fapt.