Înțelegând neînțelesul

III

Țin minte că totul a început cu un chip angelic pe care n-aș putea să-l uit vreodată, un chip ce-mi este tatuat pe creier și pe inimă, tatuat în propriul meu sânge. Chipul mamei mele. O, mamă... De-ai avea măcar o idee, oricât de mică, despre ce păcat ai făptuit născându-mă... De-ai fi aici, de ți-aș putea vorbi, ar fi mai mult decât de-ajuns pentru a-mi atinge fericirea absolută. Dar nu ești, nu este nimeni aici. Nici măcar eu nu cred că sunt. Probabil aceasta e doar conștiința mea. Probabil este sufletul meu care plutește în vid. Corpul mi-e ca și invizibil. Nu văd nimic, nu aud nimic, însă simt totul, îmi aduc aminte totul. Chinul suprem cu care am fost înzestrați noi, oamenii, este acela că ne amintim anumite fapte și întâmplări din viața noastră împotriva voinței noastre jalnice... De ce există acest așa zis trecut? De ce trebuie să-mi rămână sufletul pătat? Să fie acesta un fel de avertisment pentru a nu mai repeta ceea ce noi considerăm ca fiind greșit sau incorect pentru noi înșine? Of, of, of... Dar noi, oamenii, noi, aceste animale malefice purtătoare de rațiune, tocmai asta facem mereu - repetăm greșeli la nesfârșit, fie că vrem, fie că nu. Cu toții suntem sadomasochiștii propriului suflet și a propriei conștiințe. Suntem condamnați să ne autodistrugem. E inevatibal acest fapt oarecum eroic. Nimeni nu are nevoie de noi. Nimeni nu are nevoie de răutatea noastră... Și uite, că, până la urmă, doar asta suntem capabili să oferim.
Țipete. Țipete nesfârșite auzeam în acel moment. De fericire? De spaimă? Nu știu... Probabil sufletul meu era cel care țipa pe un ton de disperare, datorită acestui dar nedorit care mi-e viața... Lumini orbitoare luau naștere în jurul meu. Chipuri străine, unele plăcute, altele mai puțin plăcute, se învârteau în jurul meu, ca și cum aș fi luat parte la un ritual păgân, iar eu eram obiectul sacru la care aceștia se închinau. Plângeam, plângeam fără încetare. De unde, oare, atâtea lacrimi? De unde atâtea izvoare?...
Fusesem luat în brațe de către mama mea... Da, da... Văd totul atât de clar, ca și cum toate aceste imagini îmi sunt proiectate chiar în fața mea, pe un ecran enorm. Însă acest ecran enorm în care au fost difuzate tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin dramatice, este chiar creierul meu. Acest creier ale cărui gânduri sunt purtătoare de aripi, căci mereu zboară asemeni păsărilor dintr-un loc într-altul așa, sălbatic, involuntar, aleatoriu... Blestemate fiți voi gândurilor care nu vă puteți opri din a mai fi, pur și simplu. Gândurile ucid mai mult decât faptele... O amintire, oricât ar fi ea de plăcută, rănește la fel de mult precum una care este oribilă, căci, până la urmă, rămâne amintire, rămâne în trecut. Amintirea neplăcută a rănit când nu era amintire, ci când era purul prezent, iar cea plăcută rănește acum și în vecii vecilor, căci a pierit și nu mai poate fi experimentat din nou acel frumos ce te-ar putea urca pe culmile extazului. Într-un final, totul, absolut totul este deșertăciune...