Înțelegând neînțelesul

I

          Unde sunt? Ce se întâmplă? Am ochii închiși sau deschiși? Nu pot simți dacă sunt sau nu deschiși, căci oricât de mult încerc să fac ceva, în fața mea este pictat un singur lucru - întunericul. Nu știu dacă merg, dacă stau pe loc, dacă sunt așezat pe un scaun, o canapea sau un pat... nu-mi pot da seama de ceea ce se petrece aici. Simt că plutesc, dar totuși nu mă mișc absolut deloc, parcă aș fi captiv în lanțurile făurite de sufletul meu. Să fiu captiv în propriu-mi suflet? Nu, e absurd. Un captiv al minții oare? Nici atât...
          Aud voci. Poate toate acestea sunt doar în capul meu. Poate că visez. Oare când mă voi trezi? Dar... nu... totul pare atât de real, deși e ireal în totalitate. Gândurile-mi sunt limpezi. Simt că pot gândi, dar nu mă pot simți pe mine însumi, parcă aș fi o stafie plutitoare deasupra universului nemărginit. Dar de ce aud voci? Nu înțeleg... E atât de frustrant. Vocile s-au oprit. O liniște ca de moarte mă îmbrățișează acum, încă n-am scăpat de ea. Măcar acum nu-mi mai pot simți sufletul țipând pe un ton de disperare ce nu are de gând să înceteze. Mă simt... gol. Nu simt bătăile inimii. Nu simt dacă-mi ridic brațele sau nu, dacă le trec prin păr, dacă mai am păr... Ce este cu farsa asta pe care mi-a făcut-o soarta? Blestemată fie-mi soarta cea crudă, plină cu daruri amăgitoare pe care mi le trimite cu fiecare particulă de aer ce-mi vizitează nările. Încă de un lucru sunt nesigur: măcar mai respir? Am impresia că trag adânc aer în piept, dar nu simt nimic. Măcar mai sunt om? Câte întrebări, câte întrebări... iar răspunsurile se ascund în pământ, lângă cei morți, poate chiar dincolo de ei, dincolo de mine, dincolo de tot ceea ce există, răspunsuri ascunse, asemenea unor comori, în pământul cel neomenesc, în stele, în spațiu și timp, în stele... Oare cât e ceasul? Măcar e zi sau noapte? Luna s-a ascuns de mine. Soarele la fel. Și aceste două minuni îmi joacă feste? Unde s-or fi ascunzând? Iarăși pun mult prea multe întrebări... devin obositor, mă obosesc pe mine însumi prin simplul fapt că sunt. Sau, poate... poate...? Nu, cum m-am putut gândi la așa ceva? E ridicol să fi trecut în neființă. Aceasta să fie așa zisă "lume de dincolo". Sunt în rai, sau în iad? Dar dacă sunt într-un rai, în care dintre ele am aterizat? Căci tare multe mai sunt și vor mai fi, cu siguranță...
          Ce n-aș da acum să dorm, dar nu știu dacă ochii-mi sunt deschiși sau închiși. E ciudat că nu-mi este nici foame , nici sete, dar totuși mi-e somn. Mă simt obosit. Însă e în zadar. Se poate ca acesta într-adevăr să fie un vis, să dorm apoi în acest vis, iar din acest vis să se nască un altul? Apoi și în acela să dorm și tot așa? E ciudat... să-mi pot controla visele cu un asemenea talent? Nu știu, nu știu...
          Acum realizez că vorbesc singur. Singurul remediu pentru întunericul ce se ia de mână cu singurătatea: discutatul cu sinele până la epuizare. Ideal, într-adevăr...
          Am petrecut, după calculele mele, aproximativ cinci minute, poate chiar mai mult, cu mine însumi și deja sunt sătul. M-am săturat de mine. Mă obosesc. Tragic destin, tragic vis fără o rază de soare care să-l ucidă, tragic destin de solitar etern mi-a fost scris la naștere pe inimă, pe suflet. De fapt, ce spun? Nu mi-a fost scris pe inimă ori pe suflet, ci am fost împroșcat, pătat de-a binelea cu acest destin ucigător. Această pată ce nu se poate șterge nici cu lacrimile îngerilor. Doar moartea șterge totul, aceasta închide toate rănile și ne deschide sufletul, îi dă aripi, îl lasă liber... Oare?...