Comentarii Bacalaureat

"Luceafărul", de Mihai Eminescu

     În literatura română au existat poeți filozofi, unii dintre aceștia creând adevărate sisteme filozofice, cum a fost Lucian Blaga, pe când alții, ca și în cazul lui Mihai Eminescu, au scris opere de adâncime filozofică în care au meditat pe marginea condiției omului asupra universului și locului pe care ființa umană în ocupă în această lume. În manuscrisele sale Eminescu însuși afirma că "filozofia este așezarea ființei lumii în noțiuni (...) Este rezultatul și formula generală a unei epoce"
     Cele mai cunoscute opere de factură filozofică ale lui Eminescu sunt: "Odă (în metru antic)", " Mortua est", "Glosă", "Scrisoarea I" și "Luceafărul".
     Poemul "Luceafărul" a ajuns să prindă contur după o lungă perioadă de căutare a propriei identități,  când Eminescu se afla la studii la Berlin, între 1872-1874, iar apoi, după 1880, când poemul va trece de la faza de manuscris prelucrat în cinci variante, până la cea de publicație din 1883. Poemul a fost publicat în "Almanahul societății academice România Jună, la Viena, apoi a fost reprodus în revista Convorbiri literare" în august 1883 și publicat în volumul "Poesii", alcătuit de Maiorescu în decembrie 1883.
     La crearea poemului au contribuit mai multe izvoare de inspirație:
Izvoare folclorice: basmul muntenesc "Fata din grădina de aur", versificat de Eminescu după versiunea culeasă de Kunisch.
Izvoare filozofice: Eminescu a preluat idei din filozofia clasică germană,  îndeosebi din lucrările lui Arthur Schopenhauer asupra condiției omului de geniu.
Izvoare cultural-mitologice: Autorul preia idei din mitologia greacă, indiana sau creștină pe care apoi le asimilează și le interpretează.
Izvoare biografice: Elemente ale vieții scriitorului sunt transfigurate artistic în poem.
Titlul poemului
     Titlul avertizează asupra naturii duale a geniului care participă la două ordini: cea divină și cea umană, poetul apelând la fuziunea a două vechi mituri. Pe de-o parte, mitul popular românesc, cu o posibilă deformare fonetică de la Lucifer, eroul mitic biblic, legat astăzi de cunoscuta stea a ciobanului, statornic far al serii prielnic pământenilor.  Pe de altă parte, "Hyperion" vine de la mitul lui Hyperion preluat de la greci. Hyperion era fiul lui Uranus și al Geei, al cerului și al pământului, condamnat prin ființa sa la o existență precară,  veșnic oscilând între cer și pământ.
Structura poemului
     "Luceafărul" este construit pe principiul antitezei și al alegoriei. Are 98 de catrene scrise în ritm iambic, cu o măsură scurtă de 7-8 silabe. Referindu-ne la schema epică, se pot distinge patru tablouri. Primul tablou(1-43) înfățișează povestea fantastică de iubire dintre două ființe din lumi diferite. Al doilea tablou (44-64) este o idilă între două ființe omenești,  Cătălin și Cătălina. Tabloul al treilea (65-85) descrie călătoria cosmică a Luceafarului la Demiurg și dialogul cu acesta. Iar ultimul tablou(86-98) va arăta aspecte ale unei iubiri ce aduce fericirea oamenilor de rând.
Primul tablou
     Poemul începe asemenea unui basm:"A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată/Din rude mari împărătești/O prea frumoasă fată". Realul se împletește cu imaginarul, iar acțiunea este plasată într-un timp primordial, al genezelor, într-un trecut îndepărtat, acel "illo tempore" specific basmelor. Fata este unică în frumusețe și puritate,  descendența sa fiind una de origine divină: "Cum e fecioara între sfinți/Și luna între stele".
     Prin toate aceste atribute, tânăra se încadrează în etern și capătă dreptul de a aspira către Luceafăr,  simbol al absolutului. Pe de altă parte, castelul negru în care trăiește devine un simbol al destinului uman limitat.
      Întâlnirea dintre o muritoare și un nemuritor pare a fi plauzibilă, căci el vine în vis, iar ea vorbește cu el în somn. Comunicarea lor se face prin intermediul oglinzii, motiv romantic care dezvăluie intențiile ființei reflectate. Oglinda sugerează aici o iubire neîmplinită, o aspirație ideală prin care două lumi incompatibile se apropie, dar nu se pot atinge.
     Hyperion apare în două ipostaze în poem, angelică și demonică, sugerând cele două fețe ale acestei entități primordiale. Demonii sunt de fapt niște îngeri căzuți, care nu mai au puterea de a se ridica, rămânând să-și petreacă eternitatea pe pământ.  Cele două fețe ale ființei primordiale se constituie în poli care se atrag. Ființa terestră, mărginită,  Cătălina nu dispune de resurse pentru a se pute ridica până la înălțimea unde se află Luceafarul.  Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-și depăși propria condiție o determină să renunțe: "O! Ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată".
     Acest prim tablou este construit în întregime pe opoziții tipic romantice: înger și demon, lumină-întuneric, murire și nemurire. La a doua întrupare a Luceafărului fata îi descifrează latura demonică și înțelege că întâlnirea lor este imposibilă. "Deși vorbești pe înțeles/Eu nu te pot pricepe"
Tabloul al II lea
     Partea a doua a poemului urmărește idila dintre fata de împărat,  care capătă acum și un nume, Cătălina și pajul Cătălin, poetul insistand asupra ușurinței cu care se stabilește relația dintre oameni, cei doi fiind văzuți ca exponenți ai unor lumi inferioare. Acest tablou prezintă o ipostază a iubirii comune, opusă celei ideale, subliniind rapiditatea cu care oamenii leagă relații, dar și ușurința cu care se consumă sentimentele de iubire. Asemănarea numelor celor doi sugerează apartenența la aceeași caregorie a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în antiteză cu portretul Luceafărului, acesta fiind o întruchipare a teluricului și a mediocrității: "Viclean copil de casă", "Băiat din flori și de pripas/Dar îndrăzneț cu ochii. Inițial, Cătălina refuză propunere băiatului, dar treptat, ea recunoaște în noul partener o ființă cu care se aseamănă și cedează stăruinţelor acestuia: "Și-i zise-ncet:Încă de mic/Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic/Te-ai potrivi cu mine".
     Cătălina îl evocă din nou pe Hyperion la sfârșitul părții a doua și această evocare implică trăirea dramatică a momentului: fata se zbate între aspirația ei către înalt și chemarea tiranică a pământului.
     Ca specie literară, acest tablou este o idilă de inspirație folclorică, particularizată printr-un limbaj marcat de formele oralităţii populare: expresii și locuțiuni ("bată-l vina", "arz-o focul"), diminutive ("mititica", "obrăjei") și interjecții ("Oh!", "Ei!")
Tabloul al III lea
     Tabloul al treilea redă călătoria lui Hyperion în Cosmos și este o dramă a cunoașterii și neliniștii a oamenilor însetați de absolut. Versurile "Porni Luceafărul. Creșteau/În cer a lui aripe", trebuie înțelese în sensul lor metaforic.  Nu aripa crește, ci avântul Luceafărului însuflețit de dragostea lui sublimă. Acest tablou surprinde setea de a fi pământean a lui Hyperion, "ora de iubite" echivalând cu toate celelalte daruri din lumea nemuritorilor.
     Această călătorie a Luceafărului a fost asemănată de Constantin Noica cu cea a lui Faust din opera 'Goethe", autorul considerând însă că lumea descrisă în tabloul eminescian depășește pustiul prezentat de autorul german. Eroul lui Eminescu vrea mai mult. El vrea o existență "cu haosul și cu repaosul ei".
     Demiurgul corespunde gândirii creatoare și îi explică lui Hyperion că el nu poate să-și anuleze lumea prin renunțarea la un element esențial al ei. De asemenea, creatorul pune în antiteză lumea nemuritorilor și cea a muritorilor, cei care nu au decât "stele cu noroc","prigoniri de soarte", fiind supuși unei existențe efemere.
    După ce îi oferă o lecție gravă,  Demiurgul îi cere lui Hyperion să se întoarcă, să revină pe pământ,  tocmai pentru a vedea  din nou incapacitatea oamenilor de a da durabilitate celor trăite de ei.
Ultimul tablou
     Ultima parte a poemului prezintă povestea de iubire a celor doi pământeni, într-un cadru romantic, tipic eminescian. Înnobilat de iubire, Cătălin trăiește alături de Cătălina cel mai frumos sentiment uman: "Miroase florile-argintii/Și cade-o dulce ploaie/Pe creștetele-a doi copii/Cu plete lungi bălaie". Atitudinea Luceafărului din final devine o cheie prin care cititorul descifrează intențiile alegorice ale poetului care declară că geniul " nu este fericit și nu poate ferici pe cineva".  Dacă zmeul din poveste este răzbunător,  spiritul superior se află într-o totală opoziție față de asemenea forme de manifestare.  Puterea lui de sacrificiu prin renunțare este tocmai trăsătura esențială a geniului. Așa se explică atitudinea detașată și mândră față de Cătălina,  care-i cere din nou Luceafărului să coboare, dar nu ca altă dată, să-i lumineze viața,  ci ca să-i lumineze norocul. Este acel noroc asupra căruia se va opri și Hyperion în ultimele cuvinte pe care le are față de lumea muritoare: "Trăind în cercul vostru sfânt/Norocul vă petrece/Căci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece".
     Personaj romantic de-a lungul întregului poem, Luceafărul își recăpăta în final atributele clasice ale făpturii care aparține unei ordini etern durabile.

Notă: Izvoarele de inspirație sunt neapărat necesare în alcătuirea comentariului.
Așa că nu săriți peste ele:)