Comentarii Bacalaureat

"Plumb", de George Bacovia

        Simbolismul este un curent literar care se manifestă în prima perioadă a secolului XX. Acesta ia naștere în cadrul literaturii franceze și se manifestă ca o reacție împotriva romantismului.
        Poezia "Plumb" a fost scrisă în anul 1902, citită pentru prima dată în "Cenaclul lui Alexandru Macedonski" în 1903 și publicată în volum în anul 1916.
Tema
        Tema poeziei este moartea, completată de sentimentul de spleen, făcând trimitere la condiția omului de geniu, solitar, a unei conștiințe înspăimântate de lumea în care trăiește. Prin urmare, tema poeziei se referă și la condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de obiecte. Din această lume nu se poate evada și nu există refugii salvatoare.
         Textul este și un pastel simbolist creat pe seama corespondenței dintre planul exterior, obiectiv și planul interior, al sentimentelor.
Titlul
        "Plumb" este un laitmotiv deoarece se repetă de șase ori pe parcursul operei, reprezentând și nucleul poeziei. Plumbul conturează în sine semnificația culorii cenușii, sugerând astfel o atmosferă grea, o stare sufletească apăsătoare și teama de u  spațiu închis.
        După spusele autorului însuși, plumbul este un motiv cu semnificații sinestezice: "Fiecare sentiment îi corespunde o culoare.(...) În plumb este culoarea galbenă (...) Plumbul ars e galben, sufletul ars e galben, galben este culoarea sufletului meu".
Structura
        Poezia este structurată în două catrene, fiecare semnificând câte un plan al existenţei. Prima strofă cuprinde elemente ale unei lumi închise prin cuvinte ca "sicriu" și "cavou" care devin simboluri ale singurătății și izolării într-un spațiu sufocant, apăsător:"Dormeau adânc sicriele de plumb". Verbul "dormeau" este utilizat la timpul imperfect pentru a sugera continuitatea, rezistența în timp a acestei angoase.
        Conjuncția "și" din al doilea vers face legătura dintre planuri, completând decorul prezentat anterior. Cuvântul "plumb" este asociat sicrielor, florilor și coroanelor, toate acestea devenind metaforic simboluri ale morții, ale omului devenit prizonier tragic al unor limite. Eul poetic pare îngropat în această aglomerare de obiecte care îi dau senzația de sufocare și aduc în ființa vie sentimentul terorii.
         Punctele de suspensie din al treilea vers vin să susțină subiectivitatea discursului liric, sugerând sfâșierea lăuntrică a eului poetic, situația fără ieșire în care se află, zbuciumul declanșat de singurătate.
        Versul al patrulea al primului catren conferă o muzicalitate aparte prin stridenţele specific simboliste evidențiate de verbul la imperfect "scârţâiau" care accentuează atmosfera macabră din acest spațiu mortuar.
       A doua strofă realizează în raport cu prima o simetrie compozițională sugerând prin repetiție un cerc închis, fără putință de evadare, um univers al tăcerii. Realitatea descrisă acum este interioară, iar simetria este asigurată de utilizarea verbului la imperfect "dormeau". Adjectivul "întors" devine simbol al despărțirii și înstrăinării.  Eul liric se înstrăinează de sine și își privește sentimentul ca un spectator.
        Paralelismul simtactic realizat prin structurile "flori de plumb", "amor de plumb" sau "stam singur lângă mort" este o tehnică prin care se evidențiază identitatea dintre lumea exterioară și lumea interioară, la care eul poetic nu este decât un tragic spectator.
        Orice iluzie a salvării este anulată de metafora din ultimul vers "şi-i atârnau aripele de plumb". Deși este un simbol al zborului și al libertății, aripa are aici o direcție descendentă, îndreptată în jos, idee sugerată de verbul la imperfect "atârnau" dublat de epitetul metaforic "de plumb". Imaginea aripilor îngerilor de pe mormintele funerare este adusă în sfera umanului, în care omul își târăște spre pământ și spre degradare orice iluzie sau aspirație către înălțare.
        Un efect deosebit îl realizează Bacovia prin muzicalitatea versurilor, dată de ritmul iambic, de rima îmbrățișată, dar și de conținutul și sonoritatea cuvintelor la care apelează. Versurile au măsură fixă de zece silabe, creând o melodie stranie care sporește sugestia monotoniei. Utilizarea cuvintelor grave, induse, imprimă o cadență apăsătoare, sumbră, care corespunde unei stări lirice delirante, de tristețe.
        În concluzie, prin această poezie, George Bacovia rămâne "bijutierul plumbului in literatura română"(Ion Caraion), cel mai de seamă reprezentant al simbolismului românesc, un spirit modern, inadaptat, prizonier al crizei de identitate, căruia nu-i rămâne decât o salvare: cea a creației, pentru că, așa cum spunea Paul Valery, "un om care scrie nu e niciodată singur.