Estul insangerat: Povestea unei iubiri regale

Capitolul 1

14 noiembrie, 1457

 Vântul vuia nemilos în afara seraiului, natura parcă s-ar răscula împotriva noastră, vuietul vântului sunând ca un urlet de lup iar picăturile de ploaie ce se loveau de ziduri ca pasii acestuia ce se apropie de o pradă ușoară.
  Un tunet se aude in depărtare si sar în capul oaselor in pat, țipând și plângând, celelalte cadâne din dormitorul comun în care dormeam s-au trezit și au încercat din răsputeri să mă liniștească. Același vis mereu, mai bine spus, același coșmar, armata otomană năvălind în satul în care locuiam, omorând bărbăți și bătrâni și înrobind femei si copii, iar unul dintre acei copii am fost eu, Elona.
  Dar asta ține de trecut, un trecut de acum 20 de ani, un trecut ce mă bântuie. Nu voi uita lama turcului când mi-a decapitat părinții, balta de sânge ce mă înconjura în timp ce îi plângeam, iar apoi cum am fost târâtă ca ultimul gunoi în mulțimea de viitori sclavi.
  În prezent, încerc să fiu liniștită de cadâne dar fără prea mult succes, lacrimile îmi curg continuu și suspinele îmi scapă printre buze, acest calvar a ținut până dimineața când am reușit în sfârșit să mă liniștesc.

                                 *
15 noiembrie, 1457
A doua zi servitoarele au venit să ne pregătească, din colțul în care așteptam puteam vedea falduri de rochii în fel de fel de culori, cu broderii fine de aur, reprezentând flori sau pur și simplu diferite modele complicate, greu de explicat. În timp ce admiram, una dintre servitoare a venit în fața mea cu o rochie in brațe.
-Domnișoară... , făcu aceasta o plecăciune, ...am venit să vă aranjez.
  Mereu mi-au displăcut genul acesta de formalități, nu sunt decât o fată simplă care a devenit una dintre cadânele sultanului, nu trebuie să fiu tratată cu așa mult respect. Am oftat, ridicându-mă și lăsând-o să mă pregătească pentru o nouă zi, experiențele din noaptea precedentă încă dându-mi fiori in tot corpul, imaginile acelea îmi vor bântuii mereu nopțile, dar poate într-o zi îmi voi razbuna părinții. Nu o să îmi pese dacă mă va ajuta cineva sau nu, familia mea are nevoie de dreptate și liniște în viața de apoi. Am privit-o pe slujnica ce îmi aranja rochia, am putut observa tristețea de pe chipul ei, fiind și ea una dintre victimele masacrului, doar că aceasta a avut o soartă mai puțin "favorabilă".
-S-a adus ceva nou la bucătărie? întreb cu o curiozitate foarte mare.
-Da, cadână. îmi răspunde, ținându-și capul plecat în continuare.
-Și crezi că mă poți strecura din nou? speranța mi se citea in tonul vocii.
-O să încerc, dar nu vă garantez nimic. spune, făcând o plecăciune și plecând.
  După această discuție am ieșit din dormitor și am plecat să fac ce mă liniștește și îmi alungă visele rele din minte, să mă plimb prin grădină de trandafiri. Mireasma lor mă liniștește până în adâncul sufletului, iar frumusețea îmi șterge imaginile horifice din minte. Mereu mi-au plăcut trandafirii, sunt ca un mic paradis pe Pământ. Am fost așa de prinsă în farmecul lor încât nu am observat când o mână s-a așezat pe umărul meu, întoarsă la realitate am observat acest lucru.
-Cadână Dalida? era slujnica din dormitor. Vreau să mă iertați, dar nu vă pot strecura în bucătărie în schimb, v-am adus noul produs. și cu aceastea spuse îmi întinse un săculeț verde închis legat cu o panglică aurie și se făcu nevăzută.
  Fericirea îmi cuprinse corpul așa că am fugit înapoi în dormitor și m-am ascuns în patul meu după perdele, deschizând săculețul am descoperit conținutul și un zâmbet îmi apăru la vederea sa. Erau flori de mușețel.