Keep Out

Ploaie...

Mă plimbam prin cameră de hobby-uri, de 4 ani nu a mai fost folosită, de când casă era populată doar de mine și de mama nu am mai folosită la fel și duminicile nu mai sunt zilele mele preferate, defapt atunci când sunt singură în casă mă simt mai tristă ca niciodată.Mama este la fitness, tata de vreo 4 ani în Rusia, iar eu, eu rămân fără motiv ca să scap de aici, fiindcă știm cu toții că nimic nu va mai fi la fel, acea familia e distrusă.Clasa a XI și a XII reprezintă cei mai grei ani pentru mine.Tachinările lui Rafael au ajuns să mă fac să trec mai ușor peste singurătatea mea, iar în ultimul an nici chiar el nu poate trece peste singurătatea și durerea sa pentru a mă tachina.Iau o poză de pe dulapul din holul cel mare și mă uit în ea.Tata și mama unul lângă altul.Rosalind și Rayan lângă ei și eu în mijlocul lor în fața lor.O eu de vreo 10 fericită.Părinții mei fericiți și fratele și sora mea fericiți, universul familie noastre erau gemenii Rayan și Rosalind Glimmer.După plecarea lor universul nostru se stinge încet.O lacrimă îmi curge încet pe obraz când aud telefonul sunând.

-Da Li?

-Unde naiba te-ai pierdut?

-Știi și tu, undeva vreo 4-5 ani în trecut.O aud oftând.Nu contează, continui eu, uită, tu cum o mai duci?

-Eu? Cum a auzit de ea un beculeț i s-a aprins în minte,iubește să pălăvrăgească despre ea.

Am răbdat vreo 40 de minute ascultând despre petrecerile lui Rafael și despre cât de tari erau, despre ținutele ei noi și despre alte chestii.

După m-a invitat la o petrecere...e okey...doar că petrecere era la Rafael.

-Cum? Îți bați joc de mine? Am strigat în telefon.

-Nu, Xiu, treci peste, erați doi copii când s-au întâmplat toate tâmpeniile alea dintre voi!

-Li, cu greu pot numi un adolescent în formare de 14 ani copil.Plus că el mă umilea eu răbdam.

-Bine atunci, plec singură.

-De ce ai face asta? O întreb din senin simțindu-mă trădată.

-1.Pentru că vreau.2.Pentru că iubesc petrecerile.3.Pentru că vreau să ieși și tu vara din casă, să comunici să îți faci un iubit la naiba!!

-Și de ce crezi că aș veni? O întreb știind răspunsul.

-Pentru că nu m-ai lăsa să merg singură nici într-o mie de ani la Rafael acasă! Țipă ea în telefon.

Apoi râdem amândouă.

-N-o să-mi placă asta!

-Știu... îmi raspunde și simt că zâmbește.

După alte 40 de minute pălăvrăgind despre chestii de adolescente am încheiat discuția iar cu ea și micul strop de scăpare din lumea mea singură.

4 ore mai târziu.
19 iunie 2018
"...am acceptat, o să dau piept cu lumea cu sau fără ei.O să înfrunt realitatea singură ca până acum!Dar admit dragă jurnalule că îmi e frică.Nu sunt Rose cu perfecțiunea și atitudine ei pregătită de orice, nici Ry nu sunt cu zâmbetul ăla perfect și mereu pregătit de acțiune.Cine sunt? Cum sunt? Și cum să trec peste?..." i
Îmi lăs capul pe spate lângă piatra mormântului, unde ca în fiecare zi am lăsat un trandafir alb.Cum știu că iubea.Privesc cerul, și văd pe el doar nori, simpli nori.Părul meu e de lungime medie și tăiat în cascadă, de un castaniu-roșcat.Și acum stă întins pe iarba din jurul meu,Am slăbit mult anul ăsta.Am 58 de kg.Arăt foarte drăguț, fac sport des, din cauza timpului de care dispun.

Închid ochii și îmi las gândurile să zboare.Ceva mă mângâie pe față și deschid ochii.Un băiat stă lângă capul meu, și mă privește drăguț, cu susul în jos pare drăguț, ochi negri.Ador ochii negri.Ry și Rose aveau ochi negri.Mă ridic și mă întorc spre el să-l privesc în față.Rămân șocată pentru câteva minute apoi îmi revin.

-Raf...

-Xiu...

Se uită la fel de șocat ca mine.
Nu văd ură în privirea lui.Nu văd decât șoc spaimă și uimire. Doamne...ce s-a mai schimbat.A mai crescut în înălțime probabil în jur de un metru nouăzeci și arată atât de drăguț, ultimul an, clasa a X, practic nu l-am văzut, venea rar stătea puțin și plătea mult pentru note și absențe, ca deobiceu.S-a schimbat....Îmi va fi mai greu să-l urăsc.

-Xenia, îmi cer scuze, nu mi-ai permis să-ți spun pe numele de alint...În clipa ceea își ridică ochii spre mine și mă privește până în adâncul sufletului...Are ochi frumoși.Stai...tocmai și-a cerut scuze, de la mine? Rafael Flaubert și-a cerut scuze!! De la mine!!!Chiar s-a schimbat...se pare că mult.

-E okey, zâmbesc precaut.

Oricine merită o a doua șansă.Poate moartea mamei sale l-a schimbat, nu am de unde ști.

-Am începutul totul greșit, îmi cer scuze pentru trecut, vreau să încem din nou.O foaie curată.Ce zici?

M-a lăsat fără aer.Visez? Nu, nope, o muscă s-a lovit de mine deci nu visez.Poate fi o capcană...pot simți asta.Exact o capcană! Ho ho las că te prind eu.

-Desigur, de ce nu...sau stai...asta așteptai defapt Rafael nu? Să cad în capcana ta nu? Asta e, doar o capcană!Crezi că nu m-am prins? Nu sunt atât de proa...

-Xenia! Mi-a rostit numele foarte serios,acum are vocea frumoasă.Vreau să o luăm de la capăt.

-Bine, încerc să te cred.

Mă uit la el deloc convinsă, întind mâna.El mi-o strânge încet, ce piele fină are.Apoi mă trage de ea, îmi pune piedică cu piciorul și ajung pe jos, lângă piatra mormântului.Ridic privirea și mă uit spre ochii negri ai persoanei din poză.Mă uit spre Rafael.Râde cu răutate.

-Tot o ratată ai rămas Xenia Glimmer!!

Mă ridic și mă scutur.Îmi iau geanta de jos.Îl privesc cu tristețe în ochi.

-Și tu tot ai rămas fără suflet.Si fără speranță.Practic i-am strigat cuvintele în față.A început o ploaia de-aia mare.
M-am întors spre potecă dar Rafael m-a apucat de mână.

-Stai, îmi pare rău de data asta.Te rog. Eu nuștiu cum să trec peste tot.Și nici nu știu cum să mă împac cu ideea că te-ai schimbat atât de mult.

L-am privit de parcă timpul s-a oprit în loc.Apoi am fost lovită în cap de realitate.Rafael Flaubert, demonul, ditrugătorul, teama mea.
Mi-am smucit mâna și am început să fug pe aleea.În vreo 5 minute eram deja pe trotuar alergâng prin ploaie, când o mașină sport neagră s-a oprit lângă mine.

-Xenia, întră, te duc acasă, o să răcești! Părea nefericit.

Mă uitam la el, dar nu i-am răspuns.

Niște șoferi nesuferiți au început să claxoneze din spate.

-Te rog, până nu intră ăla în mașina mea.

Făcând semn spre cel din spate.

Mi-am luat inima în dinți și am fugit mai departe pe trotuar până am ajuns la o librărie, unde am intrat, m-am salutat și m-am ascuns printre rafturile de cărți.M-am asezat pe jos și mi-am lăsat capul în mâni.Afară ploua dar în suflet era furtună.