Distrugătoarea Ierarhiei (#1 din seria Renăscută din Cenuşă)

Prolog

Că şi oricare alt regat, Solemnia îşi avea originea într-o revoltă, ce despărţi-se urbiile de suburbii şi prezentul de trecutul uitat, dar înverşunat. Amoris clădise un întreg regat pe baza unui vis al independenţei sădit în copilăria aflată pe câmpurile de luptă pentru actuală democraţie, mereu în pericol din cauza poziţiei înalte, dar nu înainte de toate, mereu singur. Amintirea rănilor lui Pyn îl frământa încă. Erau răni cizelate de puterea ce o aduceau, de abisul ce îl aduceau în sufletele lor cu fiecare bătălie, fiecare armă ridicată, sufletul unui regat odată unit, era mistuit de ură şi dorinţă. Ura îi ardea şi dorinţa îi mistuia, rămânând blocaţi în trupurile lor lipsite de iluzia puterii.

    Stătea în umbră a ce urmă să fie Solemnia, dar prezenţa oamenilor săi acolo îl făcea să privească acel colţ de pădure îndepărtat cum nu privise niciodată actuală democraţie, cu speranţă, cu jind la mai mult, cu un zâmbet. Se chinuiseră peste o lună să taie toţi acei copaci că să clădească ceva mic şi ascuns, cum era Solemnia, pădurea înghiţind cu totul micul lor tărâm uitat de timp. Chiar şi cu celestă lui, copacii erau greu de înduplecat, pădurea fiind mai veche chiar decât multe regate de pe continent. Topoarele tăiau de zor deja de două săptămâni, iar el se simţea cu fiecare lovitură din ce în ce mai slăbit. Deşi bărbaţîi se ocupau de făcutul caselor cu ajutorul celestelor, timpul parcă se oprea la fiecare urmă de progres care apărea.

   Amoris se foia prin pădure de câteva ore, fugind de oamenii săi, pe care simţise că îi dezamăgise de când îl urmaseră. "Poate le era mai bine alături de Pyn! Poate era mai bine fără democraţie, cu el la conducere!". Gândurile îl urmăreau oriunde mergea, la fiecare fracţiune de secundă apărând o altă îndoială în capul său. Deşi ştia pădurea pe de rost, preferă să meargă pe aceeaşi potecă şi să nu rişte să se piardă prin verdele crud ce împânzea pădurea. Pădurea parcă fredona în jurul său, păsările cântând o adevărată sonată de pe crengile bătrâne ale copacilor. Amoris ascultă, încercând să se lase pierdut în tranșă adusă de cântec, dar grijile nu îl lăsau. Se întinse pe iarbă presărată cu rouă dimineţîi, ce acum îi răcorea spatele. Închise ochi şi lăsă vântul să îi poarte grijile pe aripile sale spre locuri necunoscute fiinţei sale. După doar câteva minute se lăsăpradă liniştii pădurii şi aţipi în braţele sale sigure.

   Pierduse noţiunea timpul, însă când se trezise, soarele se îndrepta spre apus. În jurul său domnea pacea veşnică a pădurii uitate de lume, de aceea îi şi luase atât de mult să observe față care stătea întinsă lângă el, rochia ei odată albă, acum plină de noroi. O privi pe Vaskra cu frică. Cum ajunsese ea aici? Oare o văzuse cineva? Oare îi vedea cineva acum? Întrebările se învârteau în capul său cu viteză luminii. Îi atinse uşor umărul, încercând să o trezească, dar ea nu dădea vreo urmă de interes, întorcându-se pe partea cealaltă. O acoperi cu haina lui şi apoi o puse pe umărul său. Porni spre cabană pentru vânătoare, cu gândul că avea să afle răspunsu la întrebările ce le ridicase Vaskra.