Distrugătoarea Ierarhiei (#1 din seria Renăscută din Cenuşă)

Capitolul 4

   Katherine era înconjurată de pacea unui haos ce îi bântuia sufletul. Îşi aducea aminte până şi de fiecare respiraţie din acea zi, amănuntele făcând durerea şi mai puternica şi mai reală. Iarba se împletea cu şuviţele sale de abanos şi norii anunţau că liniştea adusă de soare era umbrită de furia furtunii ce se apropria. Îşi simţi corpul firav prins sub o mână încleştată în jurul ei când încercă să se ridice. În preocuparea ei pentru furtună nici nu o observase. Mâna era ca de gheaţă şi simţea cum se sufocă când îi văzu culoarea vineţie ce o cuprindea. 

    Părea ireal, o farsă, o glumă proastă ca să o sperie, dar odata cu amintirile din seara precedentă, care începeau să o năpădească, totul devenise real chiar sub ochii ei. Îşi înfipse mâna în podea şi încercă să se ridice, să scape de nenorocirile ce o înconjurau de când se ştie. Simţea cum ceaţa lacrimilor o întunecă, şi nu voia să dea drumul mâinilor trecutului, celei care îi înseninase orice moment lepădat acum uitarii, celei care îi sădise speranţa în inimă până în ultima sa clipă.

   Unghiile sale se înfingeau şi mai tare în ţărâna ce cotropea tot satul ei, uitat de timp. Venea furtuna. Mai repede şi decăt crezu-se ea. După ce se luptă cu carcasa unui suflet iubit în zadar, privi spre pătura de stele ce îi acoperea suferinţa în întunericul nopţii. Voia doar să se întindă lânga ea şi să îşi lase sufletul să se dăruiască stelelor, ceea ce îşi dorise întotdeauna să facă. Privi spre chipul mult iubit ei, acum gol, pierdut în inima morţii şi se strecură pe sub mâna ce înainte îi dădu-se atâta siguranţă. Ştia că o să se întâmple. Toţi ştiau că ea avea să îmbrăţişeze braţele necunoscutului curâmd, şi totuşi, zăcând acum inertă în faţa ei, era încă un şoc ochilor ei ce văzuseră multe, prea multe. Lacrimile tăcute o lăsau să îşi jelească mama, acum în braţele necunoscutului, sau a morţii, nu era sigură.

   Simţea cum toată lumea îi fuge de sub picioare. Voia să strige după ajutor, să se pună în genunchi şi să o roage să se întoarcă la ea, dar în adâncul ei, ştia că totul era pierdut oricum. Se aplecă şi îi privi trupul, care acum acum doar piele şi oase, boala distrugând tot ce mai era din trupul ei, decimându-I frumuseţea altădată răpitoare. Era totul dus, fără urmă, fără speranţă, doar cu amintiri bântuitoare de suflet rămase în urmă. Se aplecă şi o sărută pe frunte, cum obişnuia ea să facă atunci când îi punea la culcare cănd erau mici. Îi închise blând ochii şi lăsă o lacrimă plină de tristeţe şi iubire sfâşiată să îi cadă pe obraz. Apoi îşi găsise puterea să strige după restul familiei.

   Se trezi cu lacrimi pe obrajii acum umezi de tristeţe şi durere. Sesiză repede că era legată de cineva, dar momentul în care realiză că zbura, îşi pierduse cumpătul.

*

   Keir  privi trupul firav ce acum se zbătea sub adăpostul aripilor sale. Fata se trezi mai repede decât crezuse el. În urma borboroselilor ei dim timpul somnului, ar fi zis că va rămâne pe tărâmul viselor măcar până când avea să ajungă în apropierea regatului. Îi observă încercările eşuate de a se uita la el şi tremuratul ei frenetic nu era vreun secret pentru nimeni. Era evident speriată, iar glasul păru să îi dispară după un ţipăt scurt, dar ascuţit. Picioarele sale începură să lovească aripile sale, amândoi fiind traşi tot mai în jos de fiecare lovitură.

— Poţi să te opreşti odată? Chiar simţi nevoia să te faci una cu pământul?

  Fata nu răspunse comentariului său sarcastic, dar picioarele sale dăduseră semn că înţeleseseră.

— Mă bucur că te-ai decis că nu vrei să murim, prinţesa universului!

— Nu o să scapi cu asta să ştii! Mă vor căuta şi tu vei ajunge într-o celulă mică şi jegoasă unde vei putrezi pe veci, pocitanie de om!

— Nu m-aş considera în niciun caz o pocitanie, dar doamnele de la curte mă vor descrie mai bine. În plus, mi se pare că miss univers a uitat că era să fie agresată cu câteva ore înainte, iar această pocitanie a salvat-o.

— Tu...tu erai bărbatul cu mantie neagră care a strigat la acei soldaţi...

Se opri o secundă şi muşchii săi părură să se mai relaxeze.

— Dar... de ce?

— Să spunem doar că eşti mai dorită în altă parte.

*

     Katheriene nu apucă să mai întrebe ceva căci viteza cu care zburau se făcuse de zece ori mai mare, iar văntul părea să se lupte cu întrebările ce refuzau să îi părăsească buzele. Se uită pentru prima dată după ce acel haos începuse spre pâmântul ce părea că fuge alături de el. Vedea verdele crud al pădurii care o înconjura şi cu fiecare secundă, viteza cu care zburau era şi mai mare, iar pădurea apărea tot acolo, sub picioarele ei, ca o destinaţie evidentă a tot ce a mai răma din ea. Îi era frică de înălţimi de când se ştia, iar faptul că nici nu putea percepe ce se întâmplă nu părea să ajute.

   Începu iar să tremure ca un jeleu, iar mâinile sale păreau să încerce să se înfăşoare în jurul gâtului prostănacului. Dacă avea să cadă, avea să îl ea cu ea, aşa cum îî făcuse şi el ei. Văzu cum acesta părea să zboare spre pământ, ca un picaj liber ce avea să devină fatal. Ţipătul său acoperise vâjâitul vântului, dar până să se pregătească pentru impact, simţi mâinile sale care îi prinsese spatele şi picioarele, iar ei erau în faţa unui copac, de data asta simţind pământul sub picioare, ea totuşi încă aşteptând impactul ce până acum doua secunde, era inevitabil.

— Văd cumva o fată mică şi speriată miss Universe?

   Ea îşi deschise gura, pregătită să îi zică vreo doua prostănacului, dar el i-o tăie cu un răspuns ucigător de repede.

— Ucide-o! Până nu te ucide ea pe tine!

   Rămase o secundă locului, apoi încercă să pară cât de sigură pe ea putea în situaţia dată când făcu doi paşi spre el şi îi întinse mâna.

— Mergem?