Sicriul de cristal

Prolog

   În urmă cu 400 de ani

   —  Amaris...

     Contrar semnificației numelui său, care însemna promisă sau iubită de Dumnezeu, întreaga ei existență lăsa pe buzele oamenilor un gust amar. Dar nu și ei.

   —  Amaris, draga mea, ești iubită! Nu te speria de profunzimea acestui sentiment, nu te panica doar pentru că încă nu l-ai simțit. Este ceva extraordinar, știi? Să iubești... și să fii iubită, exact așa cum spune numele tău.

   —  Nu prea pot înţelege acest sentiment pe deplin, la fel cum o fac alţii. Pur şi simplu îmi e prea greu, oftă copila cu păr de abanos, în timp ce se aşeză pe iarba încă udă a dimineţii.

     Era încă prea mică ca să poată înţelege că iubirea era un sentiment extrem de puternic, care nu putea fi controlat şi dirijat după bunul plac al oamenilor.

   —  Toate la timpul lor, draga mea copilă, spuse femeia între două vârste în timp ce curăţa cu grijă câteva pahare de cristal.

     Amaris o privi tăcută preţ de câteva clipe, apoi se ridică brusc de pe iarbă. Se scutură uşor pe rochia brodată din catifea şi ceru permisiunea slujitoarei de a ieşi puţin în afara porţilor care înconjurau casa burgheză.

     Fără să o privească atent, femeia dădu repede din cap în semn afirmativ şi îşi văzu în continuare de treabă. Copila ieşi cu paşi mărunţi, dar siguri, din locul care o ţinuse preţ de ani buni captivă de lumea de afară. Dintotdeauna îşi dorise să vadă cum erau de fapt lucrurile care se petreceau în capitală. Auzise atâtea poveşti despre acel loc de la slujitoarele ei, încât voia nespus de mult să-l vadă cu proprii ochi.

     Părăsi satul unde familia ei locuia de zeci de ani şi merse uşor pe poteca care o ghidă spre o mică intrare în pădure. Clipi uşor în momentul în care razele jucăuşe ale soarelui îi intrară în ochi, apoi îşi aplecă capul într-o parte. Continuă să meargă în timp ce privi în jurul ei, admirând muşchii şi lichenii de pe trunchiurile copacilor. Avea o mică pasiune când venea vorba despre plantele sălbatice din pădure. Cei din familia ei nu înțeleseseră de unde reuşea singurul lor copil să desprindă o astfel de pasiune stranie pentru botanică. Mereu o vedeau cu nasul în cărți sau prin grădină, admirând florile sau plantele de care trebuiau să se ocupe slujitoarele.

     În schimb, Amaris nu acordase prea multă atenție celor care o judecaseră sau nu reuşiseră câtuşi de puțin să o înțeleagă. Nu se născuse ca să fie pe placul tuturor, la fel cum nici ei nu erau obligați să încerce să-i perceapă interesele.

     După câteva minute bune de cercetat, se opri lângă un copac destul de bătrân şi se sprijini de el. Auzi un ciripit scurt al unei păsări, apoi se lăsă o linişte deplină. Îşi aruncă privirea către pantofiorii ei din piele întoarsă şi văzu o pasăre albă, plină de sânge în zona aripilor şi a capului.

     Pasărea murise până să o găsească Amaris. O ridică uşor cu ajutorul palmelor şi o privi mai atent. Se vedea clar că biata creatură sfârşise într-un mod cumplit. Amaris iubea foarte mult animalele încă de când se născuse şi suferea de fiecare dată când vedea cum o fiinţă necuvântătoare pierdea prea devreme lupta cea crâncenă cu viaţa.

   —  Biata de tine, cred că ţi-a fost foarte greu, spuse aceasta, lăsând că un oftat să-i scape printre buze.

     Tresări la un moment dat, aducându-şi aminte de un eveniment bizar. Lăsă pasărea pe iarbă şi începu să caute prin buzunarele rochiei. Găsi o panglică roşie în care erau înfipte trei ace de cusut, de diferite mărimi. Se mai căută încă o dată după ceva care se părea că era de negăsit.

     Stătu puţin pe gânduri şi apoi dintr-o singură mişcare îşi rupse un fir negru din părul ei lung şi des. Trecu rapid firul de păr prin gaura acului şi făcu un nod. Ceea ce urmă să facă era pur şi simplu de neimaginat. Pasărea pe care o găsi plină de sânge lângă copac fusese sfâşiată la propriu. Aripa stângă îi era smulsă şi susţinută doar de cartilaj, iar zona capului sfărmată cu brutalitate.

     Fără să mai scoată niciun sunet, copila începu să-i coasă rănile. În mai puţin de câteva minute îşi termină treaba. Era plină de mizerie şi sânge pe mâini, dar şi pe rochie. Numai că acest lucru nu o deranja. În timp ce cosea pasărea moartă, îi trecu prin minte acelaşi eveniment care o făcuse mai devreme să tresară. Îşi aminti de ziua în care găsise o mână de bărbat tăiată chiar lângă o mică fântână. Slujitoarele o scăpaseră din priviri pentru câteva clipe, iar ea profitase la din plin pentru a evada din curte.

     Urmărise dâra de sânge pe poteca care ducea chiar în piaţa din sat, până la un bărbat aflat în agonie. Acesta gemea de durere, în timp ce cu mână bună punea presiune pe locul din care se prelingea sângele. Îşi amintea cum s-a apropiat de el, cercetându-i rănile cu un interes lipsit de dezgust sau frică. Ba chiar o încântă situația într-un oarecare fel. Îşi amintea cum s-a apropiat de el şi s-a folosit de aceeaşi magie pe care o folosise şi asupra păsării.

     Îşi împreună mâinile în poală, iar un mic surâs plin de mândrie îi scapă printre buze. Nu se temea să spună cu voce tare ce făcuse cu acel om. Nu-i era ruşine să spună că reuşise să vindece acel corp exact cum făcuse cu pasărea care se afla acum în faţa ei.

   —  Cum ar fi oare dacă nu am cunoaşte deloc gustul morţii şi am fi toţi nemuritori? spuse mai mult pentru ea şi schiţă un zâmbet larg pe buze, în timp ce pasărea, moartă cu câteva clipe în urmă, îşi luă zborul din mâinile ei mici şi palide.