Lady A și profesorul [+18] (III)

Capitol 4

Amber

- Puteam să jur că l-am văzut...

- Lasă-l, mami.

- Nu, Mina. Știu sigur că l-am văzut!

- Și eu l-am văzut, dar acum nu mai e.

- La naiba, înjur ușor printre dinți. Asta e. Va trebui să te descurci fără iPod cât stai pe la bunici.

- Nu e problemă, zice ea zâmbind liniștită. O să îl caut din nou prin cameră când mă întorc. Oricum o să vină și Megan și nu o să îi duc lipsa.

- Bine, pisică.

O iau în brațe și o sărut zgomotos pe cap și apoi o conduc până afară pe aleea din fața casei.

- Distracție plăcută!

- Te bagi să muncești, nu?

- Așa cum mi-am propus. Am o tonă de treabă.

Și ăsta era adevărul pur. Eram aici deja de câteva zile pe care le petrecusem mai mult ocupându-ne de ultimele amenajări prin casă, stând împreună ca fetele prin parc sau seara la filme și desene animate.

Între timp rezolvasem și dintele Minei, dar acum deja nu îi mai simțea lipsa, văzând că mai toți copii de vărsta ei se confruntau cu aceași situație.

În tot acest timp îmi ignorasem aproape total restaurantele și managerii mei deveneau tot mai agitați că nu reușeau să ia legătura cu mine pentru problemele cu adevărat importante. Așa că azi le promisesem că discutăm. Am urmărit-o cu privirea pe Mina până aproape a ajuns la bunici. Distanța era foarte scurtă și după ce mi-a făcut cu măna, i-am trimis o bezea și am intrat în casă pregătită să mă apuc de treabă.

M-am dus în sufragerie și nebunia a început. Primul telefon, la managerul restaurantului din Los Angeles. Acolo nu erau probleme, dar era timpul să verific dacă treaba merge la fel de bine. Din fericire așa era. Am profitat de ocazie să vin cu o mică sugestie la meniu, de care chef-ul a fost foarte încântat și am stabilit ca pentru următoarea săptămână să o încerce și să vedem părerile clienților înainte de a o face finală.

A urmat video-converința cu restaurantul din Chicago. Eh, aici erau adevăratele probleme cu furnizorul de carne. Aveam în față toate datele necesare pentru a decide cu ce furnizor nou urma să colaborăm, așa că urmărind datele, îl ascultam pe manager cum îmi prezenta pe scurt avantajele și dezavantajele fiecăruia.

Soneria de la intrate m-a făcut să mă strâmb, știind că nu este momentul să fiu deranjată. A sunat din nou și am vrut să țip să între, dar știam că cel mai probabil e mama și ea refuză să intre chiar dacă e ușa deschisă. Doar dacă îi deschid eu.

- Scuză-mă o secundă, Tom, i-am zis managerului, aruncându-mi ochelarii de vedere, pe care îi purtam ocazional pe, măsuța plină cu agende, hartii printate, laptop și ale nebunii de care aveam nevoie.

M-am îndreptat rapid către ușa de la intrare și i-am deschis.

Dar nu era mama.

Era el.

- Clay...

Cuvintele mi-au ieșit mai mult ca o șoaptă. Ca o ultimă suflare a unui om înainte să casă într-un mare gol, pentru că am simțit că pământul mi-a fugit de sub picioare și odată cu el tot aerul din plămânii mei.

Și asta pentru că era izbitor de frumos.

Dacă îl considerasem frumos în adolescență sau în anii care au urmat atunci când îi mai zăream poza printr-o publicație mondenă, acum eram lovită de adevărata realitate. Și era mult peste ce mi-aș fi imaginat.