Kayla

Capitolul VI

      *Aiden*

      O priveam cum se îndrepta spre ușă, ceva din inima mea îmi spunea să o opresc, în timp ce mintea îi striga să o las să plece. Pentru prima dată în viața mea nu știam ce să fac și pe cine să ascult. Ea avea ceva, iar acel ceva pe mine mă înnebunea în unele momente.

      Acum un an când am schimbat primele două vorbe cu ea mi s-a părut a fi o fetiță îngâmfată pe care o interesează numai de ea, dar când am început să o cunosc am sesizat cât de mult am greșit. Nu am să mit acum pentru a mă simți mai bine, simt ceva pentru ea, dar încă nu știu sigur dacă e iubire sau pur și simplu un sentiment de atracție, cer e că dacă nu e în apropierea mea îmi lipsește foarte mult.

       — Atât de tare mă urăști? o întreb în speranța că se va opri și vom putea discuta rezonabil.

      Eram mai mult ca sigur că apariția mea în viața ei după atâta timp o macină. Știam că vrea să uite de mine, iar la început am vrut să nu mai apar niciodată în a sa viață. Ce mi-a schimbat percepția? Ei bine, poate că dacă roșcata nu îmi trimitea acel mesaj în care mi-a explicat ceea ce se întâmplă cu prietena ei nu mă întorceam. Iar acum când o privesc îmi dau seama că înfățișarea ei este o mască mai mult decât excelentă pentru dezastrul din sufletul ei.

      Un zâmbet larg a amărut pe buzele mele atunci când s-a oprit din drum, știam că voi primi un răspuns la întrebarea mea, dar spre norocul meu fix în acel moment ușa a fost izbită de perete, iar lumina a fost stinsă.

      — Aiden? Ce se întâmplă? îi aud vocea Kaylei ușor îngrozită.

      Pășesc ușor până în dreptul ei și îi iau mâna într-a mea. O puteam simți, puteam simți că îi este frică, chiar dacă nu îi vedeam expresia feței, mâinile îi tremurau ușor în timp ce respirația ei era din ce în ce mai alertă. Mintea îmi era complet goală, neștiind ce să fac, lăsându-mă ghidat de instinct.

      — Vom fi bine, Kayla! Nu trebuie să te panichezi, sunt cu tine aici, îți spromit că vom ieși! îi șoptesc ușor trăgând-o mai aproape de mine și îmbrățișând-o.

      Imediat cum am simțit-o că s-a liniștit și că nu îi mai este frică o idee strălucită și-a făcut apariția în mintea mea. Numai decât am scos din buzunarul de la spatele blugilor telefonul activând lanterna. Nu era cel mai luminos lucru, dar măcar nu mai eram în beznă totală.

      — Ți-am spus vreodată că ești un geniu? se auzi un chicotit, apoi îți aprinse și ea laterna telefonului.

      — Deci, să înțeleg că sunt iertat pentru că am dispărut? o întreb răzând.

      Proastă decizie, deoarece în secundele următoare am simțit o lovitură în abdomen, lovitură care m-a făcut să îmi duc mâna la locul lovit.

      — Ai forță nu glumă! îmi îndrept blițul spre ea.

      — Ești mai prost decât am crezut! îmi reproșă. Apari ca prostul în viața mea, apoi dispari ca idiotul când am mai mare nevoie de tine! Părinții mei s-au despărțit, iar tu nicimăcar un telefon nu ai putut să dai și să întrebi: „Cum mai ești, proasto?", spune rece.

      — Dacă aș fi în locul tău nu aș mai trage concluzii pripite! De unde știi că nu te-am sunat? De unde știi că nu am încercat să dau de tine când am aflat prin ce treci? A, gata, știu! Pentru că ai încredere în acel fătălău, cum ziceai că în cheamă? Andreas?

      — Nu îți permit să vorbești așa despre Alexander! vocea ei se ridică deodată. El nu a fugit ca tine și nici nu o va face! Este ceea ce tu nu poți să fii!

      — Oh, nu mai spune! De aceea când ești cu el te gândești la mine? Nu încerca să mă minți, Kayla, ți-am auzit gândurile din momentul când m-am apropiat de cafenea! Te minți pe tine și îți faci numai rău. Poate că la rândul meu ți-am ascuns multe lucruri, dar niciodată nu am mințit în legătură cu ceea ce simt pentru tine. Pentru că oricât de mult m-aș minți în momente de slăbiciune îmi dau seama cât țin la tine.

      În mintea mea era un măcel de  amintiri și sentimente. Știam că am făcut o greșeală atinci când i-am spus tot, dar era momentul, nu pot sta lângă ea și să o mint că sunt ceea ce pretind că sunt. Chiar dacă îi va fi greu să înțeleagă la început se va acomoda cu ideea, deoarece nu suntem atât de diferiți pe cât ar putea crede ea în momentul de față.

*Kayla*

      Vorbele sale îmi răsănau în minte făcându-mă să mă încrunt, La ce se referea prin „ți-am auzit gândurile", acest lucru este imposibil din punct de vedere științific. Sunt mai mult sigură că în momentul de față încearcă să se joace cu mintea mea, dar nu îi va reuși.

      — Poți înceta cu teatrul? Devii mai mult decât penibil! Nu mai suntem copii, Aiden. Nu poți veni la mine cu o frază de genul și să duci totul în favoarea ta!

      — Sunt multe lucruri pe care nu le știi despre trecutul tău și lasă-mă să te asigur că ceea ce am spus nu sunt minciuni. Asta e lumea în care trăiești, unii sunt oameni normali, iar alți sunt exact ca noi, oameni cu puterii neobișnuite! 

      — Demonstrează-mi că nu mă minți și vei avea parte de o altă șansă la prietenia mea, dar ține minte dacă încerci să faci un joc prostesc de al tău te rog să uiți că între noi a existat vreodată o relație de prietenie.

      Un răs forțat răsună în încăpere, iar mai apoi un fum lucios albastru apare în jurul mâinilor sale, ochii săi căpătănd o culoare intensă de albastru.

      — Mai mă crezi mincinos acum? spune ațintindu-și privirea spre mine. Nu sunt normal, Kayla! Dar nu sunt nici un monstru! Sunt un fel de vrăjitor care poate citi și manipula minți, la fel ca bunicul tău, spune prinzându-mă de mână.

      În jurul nostru imaginea schimbându-se, noi apărând într-un loc care mi se părea extrem de cunoscut.

      — Bunicule, ce ascunzi acolo? se auzi o voce de copil din spatele nostru.

      Din curiozitate mi-am întors privirea într-acolo, iar ochii mi s-au mărit în șoc când am observat persoana care întrebase acest lucru. Eram chiar eu, acum zece ani de zile, îmi aduc aminte acest moment la perfecție. Bunicul a început să râdă, apoi mi-a înmânat o păpușă care îi aparținea mamei. 

      — Ce încerci să faci? Crezi că dacă ești un „manipulator " de minți ai dreptul să te joci cu mintea mea?

      — Kayla, când vei învăța că este mai bine să taci șă să asculți scopul și mijloacele, apoi să pui întrebări!

      L-am privit ușor nervoasă, deoarece nu înțelegeam ce încearcă să facă, apoi mi-am îndreptat atenția spre amintirea ce rula ca un film în fața ochilor mei.

      — Micuța și draga mea nepoată, ești un adevărat îngeraș, o putere cu adevărat specială! Dar ești prea mică să îți ruinezi copilăria, trebuie să înveți ce este mai împortant în viața de om, apoi să descoperi cine ești de fapt, spune bătrânul calm în timp ce îi mângâia obrazul variantei mele mai mici în timp ce mâna lui era învăluită de acel fum, dar de data asta era verde.

      Imaginea dispare brusc din fața mea, ajungând iar de unde plecasem.

      — Acum ai încredere în mine?

      — Să spunem că da, cu toate că sper ca acest moment să fie un vis urât, iar toată chesti asta să nu existe!

      — Asta e realitatea, Kayla! Învață să trăiești în ea! spune calm și precaut mergând spre ușă și deschizând-o. Vii? își îndreaptă iar privirea spre mine.

      — Vrei să spui că ușa a fost deschisă tot timpul acesta?

     Îl privesc nedumerită, în timp ce acesta ridică plictisit din umeri ieșind din aria mea vizuală.

Pentru început vreau să vă cer scuze tuturor dacă nu vă place cum a degenerat povestea, dar am recurs la acest lucru pentru a nu o face să devină mai clișeică decât este.

Ce spuneți, merită să o continui?