The Victory Of Sins

Capitolul 16

Judecând dupa numărul de persoane din casa în care am crescut și toate trusele de ajutor pe care Gemini le scoteau din mașini, dupa felul în care Aydan analiza cu băgare de seama fiecare cutie pe care o aveam în dulapul special al tatei, un fel de mini-farmacie, pentru că toată viața mea asta am considerat-o, oricine ar fi văzut imaginea de ansamblu ar fi considerat că este martor la punerea în scena a unui film.

Iar protagoniștii sunt Lukas și Evelin. Fratele meu îi ține o predică strașnică superbei șatene care caută o cale de scăpare, făcând semne disperate din sprâncene. Încep să râd, iar Demon care se afla în spatele meu mă privește curios.

- Fata asta tocmai îmi trimite un mesaj folosind codul morse cu sprâncenele?

Mă privește pentru două secunde, uimit probabil de nebunia mea nativă și izbucnește într-un râs minunat, gros și răgușit, care îi luminează trăsăturile încordate. Îi arată adevărata frumusețe, cea sălbatică și incredibil de atrăgătoare.

Mai multe perechi de ochi se întorc spre noi și ne privesc uimite, ceea ce mă face să cred că Demon nu râde prea des. Blake îmi pune întrebări tot din priviri, dar sper că înțelege care e răspunsul meu, trimis printr-o privire încruntată.

Ce mama mă-sii se întâmplă aici? De când o conversație se poartă fără cuvinte?

În schimb, cu toate că Gemini nu îmi gesticulează - deși cred că cel mai potrivit verb aici ar fi mimează - întrebări, simt nevoia să ridic din umeri în direcția lor.

Râsul lui Demon nu e ceva nou pentru mine, deși reacționez că o fană plină de hormoni a unui cântăreț când aud sunetul minunat.

Oftez la acest gând și mă îndrept spre bucătărie, unde tata prepară o masă rapidă cu ajutorul lui Zorro. Demon mă urmează îndeaproape, încă râzând, sunetul puternic acum fiind transformat în chicotitul care m-a cucerit definitiv.

Mânată de un gând aproape diabolic pentru o persoană așa retrasă ca el, mă întorc cu fața la el și îi mimez tot ce voia să îmi transmită mie Evelin. Mă privește răbdător.

- Hai, spor la înțeles asta, îi spun făcând cu ochiul.

Atât el cât si tata izbucnesc în râs, iar o nouă serie de priviri se îndreaptă spre mine.

- Ce naiba aveți? Sunt și ei oameni, mai râd din când în când.

Blake își sincronizează răspunsul cu cel al lui Zorro:

- Șefu' niciodată nu râde. Nici măcar la glumele mele cele mai bune.

- După situația prin care a trecut, teoretic nu mai e om.

Îi răspund lui Zorro cu o privire urâtă. Singurul dezavantaj a lui Demon nu e că a fost injectat cu cine știe ce fel de virus care îi afectează corpul cine știe cum, ci că este foarte încăpățânat.

Mult prea încăpățânat pentru mine, care sunt încăpățânarea în persoană.

Lui Blake ii răspund totuși prin cuvinte:

- Asta e problema. Tu niciodată nu faci glume bune și doar pentru că el râde, fac un gest spre Zorro, nu înseamnă că ești amuzant. Înseamnă că ai mai dat de unul ca tine.

Aydan începe să râdă atât de tare că se dezechilibrează de pe scara mobilă pusă în față dulapului pentru a ajunge mai sus, dar Filipe o prinde la timp, ea încă râzând.

Frumosul brunet o privește pe blonda din brațele lui de parcă și-ar ține în mâini însăși viața, iar turcoaica se pierde ușor în ochii albaștri a lui Filipe.