Dragoste cu Andrei Șelaru (Selly)

Capitolul 22

                           
                                   Nu îmi plac happy end-urile

    A trecut jumătate de an de când eu și Selly nu ne-am mai intersectat. Ultima dată când ne-am mai vorbit, a fost în Bucureşti. După acea seară, totul a decurs groaznic, regret acea greşeală şi acum.

         ~ flashback ~

   Stăteam în pat şi mă gândeam la ce tocmai s-a întamplat seara trecută. Deşi nu îmi place să recunosc, el chiar are un farmec aparte, reuşeste să mă dea peste cap doar privindu-mă drept în ochi. Îl aştept de doua ore, înca nu a venit. Mă îngrijorează, sunt singură în camera goală a hotelului, aşteptând ca el să umple din nou camera cu ecoul râsului său melodios. Nu-mi răspunde la telefon, ceea ce mă face să gândesc că are treabă.

    Sunt scoasă din capcana gândurilor mele, de sunetul scârțaitului uşii, pe ea intrând baiatul care îmi face inima să tresalte cu fiecare inspirație şi cu fiecare vibrație a corpului său. Când mă observă, îmi zâmbeşte fad apoi mă ignoră iar, vârandu-şi ochii înapoi în telefon. Mă apropii de el şi încerc să îl îmbrățişez, acesta mai apoi mă respinge, împingându-mă destul de tare încât să îmi pierd puțin echilibrul, și să mă balansez spre căutarea lui.

"- Sunt obosit." Îmi spune cu o expresie monotonă pe fața sa.

"- Asta nu înseamnă că trebuie să mă împingi așa!" iritația din vocea mea transformandu-se rapid intr-una moale și blândă. "Mi-am făcut griji... De ce nu ai venit la timp?" spun jucandu-mă cu degetele mele.

    El își închide telefonul nervos, aruncându-l unde apucă. Toată atenția lui este acum asupra mea, ochii săi căprui, acum sunt negrii, plini de dispreț. Dispreț? De ce? Îmi scutur capul încercând să îmi eliberez mintea îmbâxită de aceste gânduri. Se apropie brutal de mine, apoi îmi cuprinde brațul destul de strâns, scuturându-mă dur de câteva ori.

"- Nu e treaba ta când vin, și cu atât mai mult nu-mi faci tu mie programul!" Tonul său grav îmi deranja urechile. Privirea lui se îngustă, ochii lui nescăpându-i pe ai mei. "Înțeles?" Mă întreabă după o pauză scurtă, în care a avut timp să îmi pătrundă prin suflet cu privirea sa rece.

    Am înghețat sub strânsoarea sa, stând în fața lui copleșită de sentimente care mai de care. Încercam să-mi stăpânesc tremuratul din corp și să ascund uimirea profundă. Undeva am greșit, știe că sunt vulnerabilă în preajma lui. Acum mă are la degetul mic.

 "- N-nu înțeleg..." spun scuturându-mi capul dezaprobator. "Ce am făcut aşa grav?" Lacrimile calde se îngrămădeau în colțul ochiului, încercând să și facă cale spre obrazul meu rozaliu.

    După o pauză scurtă de cugetare, mă smucesc din strânsoare, și îl privesc cu neîncredere.

 "- Uite cum stă treaba!" Cuvintele îşi pierdeau ușor auzul spre sfârșit. Din tonalitatea puternică cu care am început propoziția, ultimele silabe abia daca s-au mai auzit. "Dacă ai vreo problemă, nu ți-o descărca pe mine... eu vreau doar să fiu de ajutor, nu să fiu jucaria ta antistress." Spun cu ezitare, începând să privesc din ce în ce mai jos.

    El mă privea șocat, chiar dacă nu voia să o arate, era uimit, nu se aștepta la asta cel mai probabil. Se dă doi pași în spate și mă privește strâmb, încercând să-şi controleze nervii.

 "- Ai fost la Monica?..." îmi ridic privirea, ceea ce a fost o mare greșeală. Am întâlnit privirea lui, una rece și aprigă. Mă topeam sub privirea lui, eram copleșită de acea presiune. Mă intimidează cu fiecare mișcare a pieptului său, atunci când respiră, respirăm acelaş aer.