Ca în fiecare seară, la ora 7 p.m. stau pe balcon şi privesc monotonia oraşului, acompaniată, ca de fiecare dată, de o cană fierbinte de ceai de mentă. Nişte nori negrii năpustesc asupra celor albi, iar vântul mătură frunzele multicolore şi praful de pe trotuar. Probabil încearcă să schimbe atmosfera, să nu mai fie atât de tensionată, dar tot ce va face e să atragă înjurături de la cei care se gră
besc spre casă. Acum albastrul cerului este acoperit de nori fumurii şi vrăbii ce se zbat vâslind printre ei. Începe. Începe ploaia, o ploaie obişnuită de toamnă. Mă face să mă simt mai bine. Nu a mai plouat de ceva vreme. Picăturile care lovesc solul provoacă un sunet atât de relaxant. Aerul este reîmprospătat. Realizez câtă nevoie aveam de asta. Sunetul ploii s-a transformat într-un cântec de leagăn făcându-mă să adorm.
- Andreea, ce naiba faci aici? Mă gândeam eu că pe aici eşti, cufundată în gânduri prăfuite. Poate ploaia ţi le-a mai spălat puţin.
- Ce vrei,Irina? – întreb eu somnoroasă.
- Mişcă-te în casă. E ora 11 p.m. E frig, o să răceşti.
- Ar fi ceva nou. – bolborosesc eu în timp ce mă îndrept spre bucătărie să-mi duc cana. Evident, nu aveam s-o şi spăl.
- Ce naiba ai? N-ai niciun chef de viaţă.
- Sunt plictisită.
- Ar fi bine să ieşi din starea asta.
- Prefer să mi-o păstrez. E mai bună decât melancolia.
- Hai, du-te la somn.
Irina este sora mea mai mare, are 19 ani. Nu este atât de mare diferenţa între noi, eu având 16. Este protectoare şi mai mereu are buzele arcuite într-un zâmbet. Are iubitul perfect, corpul perfect, note perfecte…Asta o face şi mai enervantă uneori. Evident, părinţii ar vrea să fiu şi eu la fel, dar nu pot. Eu sunt clădită în antiteză cu ea. Buclele ei brunete nu se compară cu părul meu drept de un şaten atât de des întâlnit, buzele ei sunt catifelate asemenea macilor de câmp, iar ale mele sunt crăpate de vântul toamnei ce mă însoţeşte aproape în toate plimbările mele; faţa ei de lapte este împodobită cu două bobiţe de safir, iar pe faţa mea pistruiată sunt aşezaţi simetric doi ochi căprui…şi aş putea continua aşa zile întregi.
Idioata m-a trezit. Nu mai dormisem de două zile. Nu pot să adorm. Dacă închid ochii el reuşeşte să îmi invadeze mintea, să o ardă cu amintiri, vise şi cele mai tâmpite speranţe. Acum toţi băieţii la care m-am gândit ca la posibili prieteni, mă caută, mă vor…iar eu nu-i aud, nu-i văd. Mă face să-l văd numai pe el, chiar şi când nu este lângă mine. Tot ce ştiu este că nu îl iubesc, e doar atracţie, legată de comportament şi fizică. La un moment dat ştiu că o să încetez să mă gândesc la el…acum face parte din rutina mea zilnică. Ştiu că atunci când monotonia aceasta se va spulbera, se va şterge şi el din mintea mea. Aşa sper…
