Nu pot să cred ce văd! Ţip şi plonjez în braţete lui Marius. Mă pufneşte un val de lacrimi. Marius mă strânge la pieptul lui, la fel de şocat.
- Ce facem acum? – întreb printre lacrimi.
- Mergem la poliţie.
- Şi dacă dispare? Dacă îl ia vreun animal?
- Nu pot să mă gândesc acum. Nu-mi vine să cred!
Speriată îmi întorc faţa şi îmi lipesc fruntea de pieptul cald al lui Marius. Simt că mă protejează şi frica se diminuează. Încerc să-mi revin şi scot telefonul din hanorac.
- Fir-ar! Nu am semnal.
Marius face acelaşi lucru şi constată că nici el nu are semnal. Probabil că îl incomodez, dar nu vreau să mă dezlipesc de el. Izvorul de lacrimi se opreşte şi încep să gândesc mai limpede. Într-un final mă îndepărtez de Marius şi ne depărtăm de cadavru.
- Oare are buletinul în buzunar sau o carte de vizită?
- Verifici tu? – întrebă cu un surâs.
- Nuuu! Nu mă apropii de chestia aia.
- Ce te face să crezi că mie îmi este mai drag?
- Spuneam doar… Acum ce facem?
- Nu ştiu.
- Am o variantă…Dar nu o putem pune în practică.
- Spune-o totuşi.
- Cum eu nu am carnet, tu ai putea să te întorci în oraş la poliţie, iar eu să stau aici.
- În niciun caz. Cadavrul îmi inspiră prospeţime, deci ucigaşul poate fi pe aici pe undeva.
- „Prospeţime”, bine că îţi arde să vorbeşti aşa.
- Încerc să diminuez tensiunea.
- Mda, deja nu mai simt nicio tensiune privind acest trup firav, mort, MORT, printre frunze şi ştiind că un nene criminal se pişă la un copac de prin preajmă. Face parte din rutina mea zilnică. – spun cu un zâmbet sec, forţat şi cu privirea plină de nervi.
- Crezi că ar trebui să îi dăm jos frunzele de pe faţă? Poate – Doamne fereşte! – este vreun cunoscut.
- Eşti nebun?
- Da, dar nu în de-ajuns să fac asta.
- Bun.
- Nu am putea pur şi simplu să-i spunem „Bye, bye!” şi s-o tăiem de aici?
- Ăăă, nu cred.
Ce naiba să fac? Stau cu un mort şi un idiot într-o pădure în care se află cel mai probabil şi un criminal. Simt că îmi pierd minţile din nou. În ciuda faptului că Marius mă enervează cu glumele lui nesărate, cuprinsă de frică, îl îmbrăţişez ca o nebună. Observ că-i cam place. Protector, ca un frate mai mare, mă sărută pe creştet.
- Nu mai putem sta aici.
- Îl…acoperim la loc? –întreb eu ca o idioată.
- Eşti invitata mea să-ţi laşi amprentele pe aici.
- Şi aşa m-am trântit peste el.
Marius îşi dă ochii peste cap, mă prinde de mână şi mă trage după el.
- Plecăm?
- Dacă vrei poţi să mergi în căutarea criminalului.
Aud foşnăind frunzele. Nu cele de sub picioarele noastre.
