Cred că am dormit în jur de 3 ore. Acum este ora 9 dimineaţa.
- Andreea, ce vrei să mănânci?
- Nimic.
- „Nimic” nu am. Altceva.
Irina îmi trânteşte pe masă un bol de salată de vinete, nişte castraveţi şi pâine proaspătă, care deşi miroase foarte bine, nu îmi dă nicio poftă de mâncare.
- Pe la 8 jumătate te-a sunat cineva.
- Cine?
- Nu ştiu. Nu am răspuns, iar numărul nu îl aveai.
- Mă rog, dacă vrea să vorbească cu mine mă mai sună o dată.
Îmi întind, absentă, salată de o felie de pâine să scap de gura Irinei.
- Eşti ok?
- Ummm, nu prea.
- I-ai văzut faţa?
- Nu…şi asta mă nelinişteşte?
- Pfai, eu dacă i-aş fi văzut faţa nu mai aveam somn cel puţin un an. De ce te nelinişteşte aşa tare asta?
Pentru că ar putea fi Vlad acolo.
- Nu ştiu.
- Hei, linişteşte-te. Nu ai tu treabă cu mortul sau cu criminalul.
- Şi dacă ne-a văzut? Adică, sunt sigură că i-a văzut maşina lui Marius, dar poate ne-a văzut şi în pădure.
- Aţi fost atenţi. Nu v-a văzut nimeni.
- Sper.
Nu am deloc stare. Mă mişc dintr-o cameră în alta fără rost. Sună telefonul. Un număr pe care nu-l cunosc. Răspund totuşi.
- Bună, Andreea.
- Marius?
- Nu…Cadavrul de sub frunze.
- Mda, foarte amuzant, ce să spun…
- În 10 minute ne întâlnim în cafeneaua aceea de după colţ.
- Ştiu care.
Îmi iau o bluză mai groasă, jeanşi şi îmi las pletele desprinse, cum ştiu că o enervează pe Irina.
- Unde mergi? – mă întreabă ridicându-şi o sprânceană.
- Mă văd cu Marius.
- Aveţi grijă de data asta ce faceţi.
Pornesc spre cafenea. Vântul mătură strada şi îmi duce părul în toate direcţiile. Merg lent, privindu-i pe ceilalţi care se grăbesc. Este destul de aglomerat pentru sâmbătă dimineaţă. Ajunsă, îmi iau o cafea şi îl aştept pe Marius la o masă pentru două persone. Aici nu este aglomerat, chiar e destul de linişte, in minte mea este Vlad, mort, îngropat în inimă. Nu, nu poate fi. În timp ce sorb din cafeaua fierbinte, intră Larisa însoţită de…de Vlad. Trăieşte! Dar, ce caută aici cu Larisa? Nu mă mai holbez la cei doi posibili îndrăgostiţi şi îmi aţintesc ochii spre cafea. Unde o fi Marius? Mă simt jenată să stau aici singură şi el cu aia. Îmi întorc capul spre uşă, iar cu coada ochiului mă uit la ei. Amândoi mă ţintesc cu privirea. Larisa zâmbeşte, dar pe chipul lui Vlad nu citesc nimic. În sfârşit apare Marius.
- Greu te mişti.
- Este aglomerat.
- Văd că Vlad …
- Eh, nu-i nimic.
Marius, văzând că Vlad îşi arunca privirea asupra mea din când în când, îmi atinge uşor mâna stângă, care o ţineam pe masă.Nu mi-o retrag.
