Cu paşi repezi mă îndrept spre banca unde am stat dimineaţă şi unde aveam să-l întâlnesc din nou pe Marius. Surprinsă, văd un tip brunet care stă pe banca aceea. Nu este Marius. Este…băiatul care cutreieră des mintea mea. Realizând că mă tot apropii şi că el mă priveşte , aşa că scot telefonul din geantă şi mă prefac că răspund unui apel. Mă încrunt, apoi mă întorc spre liceu, ca şi cum „persoan
a cu care vorbeam” mi-ar fi spus să fac asta. După ce mă pierduse din vedere am început să râd de mine şi de modalitatea pe care am folosit-o ca să-l evit. Ce caută acolo? Şi de ce sunt oarecum bucuroasă că l-am văzut? În timp ce îmi puneam tot felul de întrebări Marius mă strigă.
- Andreea! Ce faci?
Are zâmbetul acela minunat, iar vocea lui îmi trezeşte amintiri. Îmi aduc aminte cum îl priveam odată.
- Păi … te căutam cu privirea.
- Stabilisem să ne întâlnim la banca…
- Da ştiu, dar m-am gândit că ar fi mai bine să ne întâlnim aici. – i-o tai eu; aşa fac de fiecre dată când am o minciună pregătită.
- Ok…
- Deci? Care este „medicamentul” pentru mine? – întreb zâmbindu-i prietenos.
- Ai răbdare. Hai la o plimbare.
- Bine…Dar unde?
- Urcă în maşină, vei vedea de ce. Vei să alungi monotonia, nu?
- Da…- îi răspund puţin nesigură.
- Stai liniştită, nu păţeşti nimic. – îmi zice cu un chicot.
Mă urc în maşina lui. Tăcere. Mă ţine în suspans, nu spune nimic.
- Haide, spune unde mergem! – îmi pierd răbdarea.
- Nţ.
Îl lovesc uşor peste umăr şi începem amândoi să râdem. Gândul îmi fuge din nou la el. Oare ce căuta acolo? Probabil aştepta pe cineva. Pe cine? Inundată de întrebări observ căMarius opreşte. Mă uit în jur. Suntem lângă o pădure. Probabil vrea să se descarce în mijlocul naturii. Sau aici trebuia să ajungem?
- Am ajuns?
- Da. – îmi răspunde zâmbind.
- Ce căutăm aici?
Sunt nebună. Cum m-am putut urca în maşina unui tip pe cre abia îl cunoşteam? Acum sunt lângă o pădure. Minunat.
- De când nu ai mai fost aici?
- De…niciodată… - spun eu puţin speriată.
- Pe bune? Atunci este şi mai bine. Şi mai nou. Staaai, tu eşti speriată! – spune şi începe să râdă, iar eu roşesc discret - Heeei, nu-ţi fac nimic, stai liniştită. Te-am adus aici crezând că nu ai mai fost pe aici demult. Acum că nu ai fost niciodată, vei face ceva nou.
Acum realizez cât de puţine lucruri ştiu eu despre Marius. Cum am putut să am impresia că îl cunosc? Nu vorbeam des, vorbeam doar cu imaginaţia mea. Deci, să vedem ce ştiu eu despre acest băiat: are 18 ani, este în clasa a XII-a, arată bestial, citeşte mult. Şi…probabil cam atât ştie şi el despre mine: tipa care o vedeam cufundată în romane în fiecare zi de vară ,la bibliotecă. Atunci…de ce îi pasă că am eu o stare aiurea? Şi mai mult, vrea să mă şi ajute.
- Andreea? Mai eşti printre noi?
- Ah, da, scuze. – spun chicotind.
- Mergem?
