Altă zi. Aceeaşi sonerie enrevantă a Irinei mă trezeşte, apoi vocea ei cristalină îmi dezmiardă urechile:
- Trezeşte-te dracului o dată, Andreea! M-am săturat până peste cap de indiferenţa asta a ta! Mişcă-ţi sticksurile alea julite la masă!
- Mai uşor, psihopato, o să trezeşti tot blocul. – murmur eu în timp ce mă întind aidoma unei pisici leneşe.
- Îţi arăt eu ţie psihopată! Unde mai vezi tu fet
e de 19 ani care să aibă grijă de maimuţe de 16?
- Tu de ce naiba te-ai trezit, femeie?
- Ca să merg la şcoală. Ceea ce trebuie să faci şi tu. – spune Irina în timp ce încearcă să mă dea jos din pat.
Mi-am pus pe mine un tricou şi o pereche de jeanşi, iar părul l-am lăsat liber.
- Aşa mergi la şcoală? Arăţi ca o mătură uzată.
- Oh, mă faci să roşesc.
- Mai ia-ţi ceva pe tine. În caz că nu îţi mai aminteşti vara a trecut - spune în timp ce-mi întinde un hanorac gri - Şi părul acela…vino să ţi-l prind.
- Nu mulţumesc, domnişoara bucle perfecte. – spun eu în timp ce-mi iau hanoracul.
Irina arată foarte bine, ca de obicei. Buclele negre i se revarsă pe spate, iar hainele îi vin ca turnate. Cristi, prietenul ei, o aşteaptă în faţa blocului cu îmbrăţişări şi sărutări. Fiecare atingere, fiecare cuvânt rostit de acesta aştern pe faţa Irinei zâmbete, iar în obraji îi apăr două gropiţe adorabile.
- Ce fac fetele?
- Bine, în sfârşit am scos-o pe asta mică din casă.
La auzul cuvintelor Irinei, atât eu cât şi Cristi am pufnit în râs.
- „ Asta mică”? „Asta mică” merge pe jos la şcoală.
- De ce nu vii cu noi? – întreabă Cristi cu nepăsare.
„ Pentru că este o mică şansă să-l întâlnesc pe el în drum spre şcoală.” – gândesc eu în timp ce spun cu totul altceva:
- Pentru că îmi face bine să merg pe jos. Voi fi mai activă la ore.
- Cum vrei. – răspunde Irina abţinându-se să nu râdă de răspunsul meu.
Păşesc absentă pe covorul de frunze ruginii. Nu am niciun chef de şcoală, dar trebuie să merg. Monotonia mă evnervează din ce în ce mai tare. Ar trebui să schimb ceva. Mă aşez pe o bancă. Realizez că este aceeaşi bancă pe care mă aşez de când merg la şcoala aceasta şi mă ridic şi mai nervoasă. Mă mut pe o alta şi mă amuz de faptul că toată lumea se uită ciudat la mine. În sfârşit ceva nou! În timp
ce rânjesc ca proasta la propriile-mi gânduri, zăresc o siluetă masculină înaltă ce se apropie. Este Marius, tipul de care îmi plăcuse acum un an. Habar nu are cât am tânjit după zâmbetul lui, după acei ochi de un albastru intens şi cât am visat la o îmbrăţişare, la un sărut de al lui. Spre surprinderea mea m-a observat. Probabil banca cea nouă e de vină. Îmi mut privirea şi mă prefac că nu l-am văzut.
- Hey, Andreea! – îmi spune cu un zâmbet dulce.
Deci chiar m-a văzut. Nu obişnuia să mă salute. Ce proastă sunt, ar trebui să-i răspund mai repede, nu să meditez.
- Bună, Marius!
- Pot să stau şi eu cu tine?
- Desigur. – îi răspund eu în timp ce mă uit să văd dacă nu mai sunt libere şi alte bănci.
În pofida faptului că mai sunt bănci libere el a ales să se aşeze lângă mine. Ciudat. Mă întreb dacă are nevoie de ceva de la mine.
- Ce mai faci? În ultima vreme am observat că eşti mai mereu cufundată în gânduri.
Deci mă urmăreşte de ceva timp. Devine din ce în ce mai interesant.
- Ah, sunt plictisită…
- Tu? Plictisită?
- Da..- spun eu zâmbind.
- Păi…nu-mi dau seama cum poţi fi tu plictisită.
- Simplu. M-am plictisit să fac aceleaşi lucruri în fiecare zi, să merg mecanic pe aceleaşi drumuri.
- Cred că am o soluţie pentru asta.
- Hmmm…
Nu înteleg de ce vine dintr-o dată Marius şi are şi o soluţie. Nu am mai vorbit de un an şi acum vine cu soluţia pentru problemele mele.
- Ai nevoie de o schimbare, sau..de mai multe.
- Mda, chiar am nevoie.
- După ore aşteaptă-mă aici. Asta dacă vrei să ieşi din starea aceasta.
- Ok…- spun eu suspicioasă.
Părul castaniu deschis al lui Marius este ciufulit de bătaia vântului, iar „dulce” cred că este cel mai potrivit epitet pentru chipul lui senin. Dar acum nu mai simt nimic, nici măcar un fluturaş nu mai dansează în stomacul meu când el se apropie. Îl privesc cum se îndepărtează şi realizez că ar trebui să merg şi eu în şcoală. Sunt curioasă ce are de gând Marius…
