Combinații periculoase

VIII

- Cred că până la urmă mă voi duce totuși să vorbesc cu Tae... Sper să nu mor naibii acolo, se repede Tess la ușă și fără alte comentarii iese trântind-o.

Nu am mișcat nici un deget, ci doar am rămas cu privirea în gol. Mă tot gândeam la proces. Jacob nu mi-a mai dat nicio informație, câtuși de mică, despre ce s-ar putea petrece la tribunal. Și asta mă omoară pe dinăuntru. Dacă n-o să poată face nimic sau... nici eu nu știu care ar fi posibilitățile. Nu știu ce să mai cred. De ce ar face așa ceva omul pe care l-am iubit cu toată ființa mea? Mă rănește cumplit gândul că el ar putea fi criminalul. Că vreau sau nu, că sunt conștientă sau nu, încă țin la el. Poate că rațiunea mă înjură acum, dar când l-am văzut ultima dată în fața blocului lui Tess, aproape m-am aruncat în brațele lui. Voiam să-l simt, să-i simt căldura trupului ce odată mă încălzea pe dinăuntru. Părul lui negru ca cerul nopții de vară și lăsat lung pe spate până la gât, ochii lui întunecați și totuși plini de viață, buzele cărnoase și moi la atingere. Nu mi-a dat nici o secundă de bănuit că nu mă iubea. Din contră, pe zi ce trecea nu știa cum să îmi arate cât de mult ține la mine. Acum toate amintirile cu el sunt ca o umbră ce e mereu în urma mea când sunt în lumină. De aceea, e mai bine să stau în întuneric și să merg orbește pe un drum pe care nu voiam să-l aleg. Iar faptul că se lăsa noaptea nu mă ajuta deloc.

Am început să plâng stins, cu suspine, și parcă nu aveam deloc aer. Voiam din răsputeri să șterg urmele trecutului încă prezente în viața mea, dar știam că întotdeauna voi aluneca înapoi în propriul abis. Partea rebelă din mine vrea să se răzbune, să-l sfâșie în bucăți, să simtă și el durerea pe care am simțit-o și încă o simt. Știu că nu pot, știu că trebuie să am răbdare până ce Jacob va ajunge la o concluzie, dar e atât de greu. Mi-e teamă. Mi-e teamă că mă voi prinde de el ca o liană și îl voi distruge încet. Mi-e teamă că dacă mă va cunoaște cu adevărat va fugi de mine, mă va abandona. Yoongi nu merită asta. Am văzut în ochii lui, îndurerați atunci când l-am dat afară, grija ce mi-o poartă. Oh, de-ar ști!

Aud pași și zgomotul farfuriei pe măsuță.

- Ce ți-a luat atâta timp? mă ridic în capul oaselor în mijlocul patului. Yoongi? Ce cauți aici? am rămas stană de piatră. Nu știam ce să fac sau să zic. Puteam simți că și el se gândea la fel ca mine. Cu o expresie ușor confuză își îndreptă spatele și pe un ton răgușit reușise să spună:

- Ești în regulă? Am văzut mesajele de la tine.

Mesaje? Tess! Mă arunc spre telefon și citesc mesajele dintre ei. O omor..

- Yoongi, ascultă...

- Îmi pare rău! m-a întrerupt el. Că te-am sărutat împotriva voinței tale. Am fost prea sigur pe mine, cred. Nu vreau să te simți inconfortabil în preajma mea sau să mă ignori. Promit că n-am să mă ating de tine, doar în cazul în care ești și tu de acord.

Sinceritatea din vocea lui mă omora încet. Nu-l uram pentru că mă sarutase, mă uram pe mine, pentru că mă gândisem la el fără să-mi dau seama. Mâinile îmi tremură pe cearșaful rece al patului și încet tot corpul mi-a început să vibreze. Am început să plâng amarnic, cu toată ființa mea, deoarece nu știam cum să exprim totul în cuvinte. Era peste puterile mele și mă sufocam la gândul că aș putea pierde persoane importante din viața mea. Tot timpul de când s-a petrecut accidentul și până acum, nu am fost nevoită să dau explicații nimănui sau să mă afirm ca fiind ceea ce nu sunt. Întotdeauna m-am prefăcut cât am putut de bine și nimeni n-a bănuit nimic.

Începusem să nu mai respir, căile respiratorii blocându-mi-se. Yoongi avea o expresie terifiată și nu știa ce să facă. Am încercat să arăt cu degetul spre noptiera mea și el din doi pași a ajuns lângă mine. Se vedea că e panicat și încerca să ghicească în stele de ce am eu nevoie acum. A cotrobăit până a dat de niște pastile albastre. I le-am luat din mână și am înghițit două din ele instant. Mi-a adus un pahar cu apă și l-am băut pe tot. Încet am revenit la pulsul inițial și respirația mi-a încetinit.