Templul împăratului

XIII.Discordie

Mă aștepta la palat, îmbrăcat în armura sa de sărbătoare, călărind armăsarul cel mai puternic. Împăratul Zin Pyi arăta bolnav, iar privirea sa îi era îmbibată de ură.
  -Știam că te vei întoarce, Wu Zhang. Deși nu ai avut acordul meu.
  -Mărite, este vorba de Nogoon. A fost aproape ucisă. Încă dă slabe semnale de viață, dar medicii spun că nu știu dacă o mai pot salva.

  Ochii lui s-au mărit, umpluți de lacrimi.
  -A fost găsită , deci. Spuneau că te întorci cu o treabă urgentă, dar nu au vrut să o menționeze. Nu au vrut să îmi facă și mai mult rău.
 -Nu știm cine a fost în spatele acestui atac, Măria ta. S-a produs o ambuscadă cât eram în război, au vrut să mă ucidă acolo. Au mituit soldații ca să se răscoale. Vestea mi-a fost dată de către General. 
 -Nogoon a fugit de lângă mine. A fugit la tine, nu este așa? Răspunde, Wu Zhang! Uită-te în ochii mei! Din cauza ta a fost atacată?
-Nu. Măria ta. Ostașii mi-au spus că Yuna, concubina ta favorită, a fost în spatele atacului.
-Yuna...
-Din câte am înțeles, Yuna voia să se răzbune pe Nogoon. Au avut niște antecedente, aici nu a fost prima oara când s-au văzut.
-E doar vina mea, eu am cauzat totul, dacă moare, sufletul din mine va muri și el. Nu trebuia să te trimit, Wu Zhang, am fost nesăbuit. Trebuia să o ascult, să îi ascult dorința. Am cauzat o discordie, Wu Zhang. 
-Măria ta, nu e vina nimănui. 

Câteva gărzi au apărut, timide. Voiau să ne întrerupă, dar nu aveau curajul. Nici noi nu voiam să le lăsăm să vorbească. Pe obrazul Împăratului se scurgeau lacrimi mari, picurând apoi pe pământ. O iubea pe Nogoon. Îl cunoșteam, nu ar fi plâns niciodată în fața cuiva, mai ales pentru o femeie.
 -Mărite, Nogoon a fost transportată în camera ei. Medicii au grijă de ea. Nu știm dacă... 

 Zin Pyi le-a făcut semn să plece. A descălecat, am descălecat și eu. 
   -Wu Zhang, nu știu cum să îți mulțumesc că ai salvat-o. Tot ce mai vreau e să îi văd ochii. Încă odată.
  -Mărite, trebuie să îți revii. Războiul, țara. Mongolii vor câștiga. Armata este împrăștiată, Yuna a mituit soldații.  Am dat ordin ca să fie găsită, nimeni nu știe nimic de ea.
  Împăratul mi-a întors spatele și s-a îndreptat spre Palat.
  -Ești din nou Guvernator, Wu Zhang. Ocupă-te de aceste treburi până eu mă pun pe picioare. Nu pot să îmi revin încă.

Trebuia să îl ascult și să fac o strategie de război suficient de bună încât să câștigăm. Cu stilul de luptă al mongolilor și cu rezistența lor, aveam doar un avantaj: numărul soldaților și armura puternică. Mongolii aveau rapiditate și țintă bună, noi aveam putere și stabilitatea cetăților. Lucram zi și noapte, strângându-mi toți marii strategi ai țării să mă ajute cu rezolvarea capcanelor întinse de mongoli. Cu fiecare veste primită de pe câmpul de luptă eram tot mai sigur că țara avea să cedeze. Împăratul căzuse bolnav la pat, construirea templului se oprise, resursele se terminau, oamenii erau nemulțumiți. Iar Nogoon nu se trezea.

Mă învârteam în jurul patului ei, vorbeam cu ea, o țineam de mână. Chipul ei angelic era curat acum , respirația îi era constantă, pulsul slab. Undeva, în interiorul meu, știam că nu o să se mai trezească, dar speranțele mele zburau fără voia mea. 
 Scriam poezii în grădină și îl vedeam pe Zin Pyi ieșind din camera ei. Ostași veneau și îi puneau flori la picioare, femeile o pieptănau zilnic, de parcă ar fi fost vie, cu ochii deschiși și buzele ei ferme schițând un zâmbet. 

Nu mă simțeam la fel fără ea. Nu mai puteam fi eu. Părul meu de pe față fusese tăiat, la porunca Împăratului. Mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam. Știam cine sunt, dar parcă era o vedenie. Zilele treceau , Yuna nu putea fi găsită, iar eu mă plimbam în jurul palatului ascultând păsările și gândindu-mă la ochii ei.

Venise vremea când cireșii înfloreau. Toată atmosfera era paradisiacă. Prindeam petale în vânt, mă uitam cum rozul croiește orizontul. Visam la ea, la noi. Știam cât de puternică este.  Apoi, am văzut-o. Era îmbrăcată tradițional, cu părul aranjat. Era vie, și era acolo. Ieșise pe ușă, cu pași mici, timidă , prinzând petalele de cireș și zâmbind. 

-Wu Zhang, mi-a fost dor de tine. Unde îți este barba?

 -Nogoon? Nogoon! Am crezut ca zeii te-au luat!
Am fugit în brațele ei, și ea în ale mele. Era caldă. Ochii ei au rămas aceiași, două smaralde scăpărătoare, acum, plini de lacrimi.

-I-am promis, Wu Zhang, că dacă mă voi ridica, o voi ucide. Am auzit informații prețioase, știu totul acum. Trebuie să intru în Arhivele Secrete ale Palatului.
-Nogoon, încă te simți rău și gândirea îți e afectată. De ce ai vrea să faci asta?

-Wu Zhang, tu ești Împăratul,cu tine a început această dinastie! Dar, ca să fac această afirmație publică am nevoie de dovezi. Wu Zhang, crede-mă, acum știu totul!

O priveam nedumerit, iar ea mă privea cu aceeași siguranță în ochi cu care făcea orice afirmație. Am luat-o în brațe. Dacă ceea ce spunea era adevărat, avea să zguduie această Dinastie din temelii, așa cum a făcut și cu inima mea. Pentru totdeauna.

Apoi, m-am trezit. Adormisem lângă ea. Totul fusese doar un vis. Nogoon, întinsă pe pat, avea ochii deschiși. Mă privea. Zâmbea.