Eu cine sunt?

Capitolul 2.

Cum spuneam , spre uimirea  mea si Alex era in avion , de data aceasta stătea pe scaunul din fața scaunului meu .

 Mi-am intors privirea când m-a surprins uitându-mă la el. Doar simpla lui privire mă durea , parcă mă săgeta din priviri .

Am pornit spre scaunul meu , în care m-am afundat stăpânindu-mi lacrimile cu greu.

De ce mi-e atât de greu? M-a rănit atât de mult când a plecat de lânga mine fără niciun motiv, lăsându-mă să sufăr . Dar de acum inima îmi este pietrificată. Niciun baiat nu va mai putea să spargă zidul acesta vreodată. El a fost primul și ultimul  si eram convinsa de asta.

Am căzut în gândurile mele răvășitoare , iar timpul a trecut foarte repede. Cele 9 ore au trecut așa de repede. Încă puțin și puneam pentru prima dată piciorul pe pământ canadian iar asta ma bucura si eram entuziasmata.

În scurt timp am aterizat , mi-am luat bagajul și am ieșit afara trăgând puternic aer in piept . Era așa revigorant.

Mi-am luat inima in dinți și am pornit. Vacanța asta aveam să uit tot , totul despre el bineînteles. Calgary e un oraș mare , poate nu voi da ochii cu el sau el nu va rămâne aici , in oraș. Si credeam asta cu o convingere de fier.

 Am luat primul taxi și am mers către casa inchiriată de parinții mei special pentru mine , pentru această vacanță.

Eram pierdută printre ganduri si nu-mi dădusem seama că deja am ajuns, m-am dat jos privind casa in timp ce taximetrismul mi-a dat jos bagajul . I-am platit si mi-am miscat picioarele pe potecuta din fata casei.

Iat-o! Casa mea pentru următoarea lună . Arăta destul de ingrijită , era micuță si aranjată . Exact cum am vrut . Le-am mulțumit parinților in gând. Eram foarte entuziasmată.Casa arăta impecabil si in interior nu numai in exterior.Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă arunc pe canapeaua din camera de zi care era foarte confortabila ce m-a facut sa lenevesc pe ea cateva ore uitandu-ma la televizor iar dupa am plecat în sfârșit la cumpărături.

Cum am mai zis am luat cu mine doar lucrurile foarte importante, restul urmând să-mi iau de  aici.

Așa că ce poate fi mai relaxant decat multe ore la cumpărături? .. singură.. uram faptul ca eram singură dar cu siguranță imi voi face prieteni aici .

Deci , oameni buni , pregătiți-vă să-mi fiți prieteni!

Deci , da , e adevărat că nu prețuiesc banii munciți de altcineva. Mamă , îmi pare rau! Am cheltuit o mare parte din bani pe lucruri care acum mă intreb la ce o să-mi foloseasca dar sigur le gaseam eu o intrebuintare.

Se înserase deja , iar eu nu aveam stare așa că am zis să vizitez împrejurimile .M-am imbrăcat si am plecat luând doar telefonul cu mine , aveam de gând să-mi sun parinții in timp ce ma plimbam

-Hei , mami! Hei , tati! Ce faceți? spun eu entuziasmata.

-Hei ,draga mea! spune mama. Așteptam să ne suni, sa alfam vesti de la tine . Cum te simți? Iti place casa?

-Foarte bine . Îmi place foarte mult aici! Cat despre casa esti superba! 

-Ne bucurăm tare mult.. se aude si tatal meu de la departare.

Si astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit , urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit intr-o camera foarte luminata , iar eu eram intr-un pat alb , având capul bandajat și o durere imensa de parca stătea să-mi explodeze .

Nu știam nimic , nu-mi aduceam aminte ce caut acolo , unde sunt, nimic . Eram foarte panicată și nu întelegeam absolut nimic.Mă uitam speriată in toate parțile . Voiam să plec dar nu știam unde.Dupa câteva zeci de minute în care încercam să-mi amintesc de unde căpătasem asemenea rană , intră un bărbat , am banuit ca este doctorul . Era inalt , slab , cu parul alb ciufulit , purta ochelari si se uita intr-o fisa.

-Cum te simți?zice  acesta uitandu-se pe sub ochelari la mine cu vocea groasa si ragusita.

-Ce caut aici? intreb eu uitandu-ma in gol

- Un bărbat va adus aici in jur de ora 11:20 pm , acum doua seri. Erați grav rănita, a-ti suferit un accident. Nu vreau sa va descurajez dar aveti amnezie.

-Sunt de aici de 2 zile? spun mirata uitandu-ma cu ochii mari la el .

Următoarea mea reactie a fost să mă ridic repede din pat si sa spun :

-Trebuie să plec! dar ma asez inapoi pe marginea patului zicand: -Dar nu stiu unde trebuie să mă duc.

-Se pare ca trebuie sa ramaneti sub supraveghere ceva timp,spune el pe acelas ton , nebăgându-mi in seama iesirea

Cum să nu-mi amintesc? Era imposibil. Cum să-mi uit numele? Dar era adevarat , nu stiam cine sunt , unde stau , cine-s parintii mei , nu-mi aminteam nimic .Aveam ..aveam amnezie .

Știam doar că am o durere gravă de cap și o rană urâta și atat . Altceva ? Nimic .

Ajunsesem în culmea disperării , nu știam ce să fac. Dar aveam o speranța.. Poate parinții mei mă vor cauta..

-Sigur  nu va amintiri nimic? zice doctorul dupa cateva minute de tacere

-Eu .. nu.. nu-mi amintesc..   zic eu in timp ce  lacrimi amare au început să-mi cada pe fața mea ce ardea .

Eram a nimanui in momentul acela..

-Sunt sigur ca vă vor revenii amintirile cât de repede posibil. imi zice doctorul si imi zambeste  dupa care pleaca si ma lasa singura in incapere.

M-am pus pe pat , și plangeam . Am ramas singura intre 4 pereti , incercând să-mi amintesc ceva.. Mi-am căutat telefonul dar în zadar , nu era nicaieri .. Nici macar nu stiam daca aveam telefon sau daca l-am avut cu mine in momentul accidentului.Am adormit plângând .

Când m-am trezit în camera mai era o a doua persoana...