BRIANA
-Ploaie afurisita..spun in timp ce iau cosul cu mancare pe care mama il trimite tatei la spital in fiecare zi.
Tata este medic la spitalul central si cum azi are tura dubla mama vrea sa-l indoape cu mancare.Glumesc,tata prefera sa manance mancare de acasa decat de pe aici.Iau cosul intr-o mana si in cealalta tin umbrela in timp ce reusesc sa apas pe butonul de la cheie pentru a inchide masina.Urc scarile spitalului,si intru ,salut cateva asistente pe care le cunosc si apoi intru in cabinetul tatei..unde se pare ca nu e absolut nimeni.Las cosul cu mancare pe birou,si imi scot telefonul pentru a verifica cat e ceasul e 20:30 probabil face vizita pacientilor.Ies din cabinet si in timp ce ma intrept spre iesire observ o silueta care seamana cu a tatei.Ma apropii si bag de seama ca vorbeste cu cineva,vorbeste incet iar perosana de langa el asculta din conversatia lor inteleg doar cuvantul moarte..Off,iarasi a murit cineva cat de mult apreciez aceasta meserie pentru ca salveaza vieti cu atat de multt o urasc atunci cand nu se poate face ceva pentru toti cei care sufera.Oare cat de mult sufera cei care pierd o persoana draga?Nici nu vreau sa-mi imaginez si nici nu-mi doresc sa patesc asa ceva.Cand eram mica am plans o luna pentru ca pisica mea murise,dar cand o persoana draga dispare si nu poti sa o mai intanlesti niciodata.De ce trebuie sa fie acesta cursul vietii? Uneori mi se pare ca viata nu e deloc dreapta cu noi,uneori ne ofera atat de multe si alteori ne ia totul fara ca noi sa avem timp sa reactionam in vreau fel. Ma apropii de tata si ii pun mana pe umar.
-Tata.. spun si trec in fata,imi ridic privirea spre persoana care e in fata tatei si il recunosc e Kevin,e foarte bun prieten cu Alex.Oare cineva din familia lui a patit ceva?
-Buna..imi spune si incearca sa schiteze un zambet
-Buna ii raspund si ma uit la el nedumerita.
-Va cunoasteti? intreaba tata
-Suntem colegi la ora de chimie. Ti-am adus pachetul.
-Multumesc,scumpo!Eu trebuie sa plec ,trebuie sa ma duc si pe la alti pacineti.Kevin parintii tai o sa faca tot ceea ce e necesar,nu?
-Da,nu va faceti griji.
Stam unul in fata celuilat si nici unul nu spune nimic,ne fastacim amandoi in cautarea a ceva de zis pana cand Kevin sparge gheata.
-Briana,noi nu prea vorbim,dar stiu ca te intelegi cat de cat cu Alex.
-Asa e.. spun eu nerabdatoare sa vad unde vrea sa ajunga.
-Chiar daca nu recunoaste eu stiu ca Alex tine la tine.
-Aaa
-Si in momentul asta tu esti cea mai potrivita persoana pentru ai fi alaturi.
-Eu?
-Ce s-a intamplat?
-Mama lui Alex a murit azi.
Ma uitam la el ca la felul 100, glumeste nu? Cum sa moara? Saracul Alex,oare cum poate sa indure asa ceva. Oare tatal lui de ce nu e aici? Dar el unde e? Imi dreg vocea pentru ca gatul meu s-a uscat si il inteb pe Kevin ,unde e Alex ,care incepuse sa pocneasca din degete pentru a ma trezi din soc.
-Cred ca in spatele spitalului.
-Ma duc dupa el.
-Briana?
-Da?
-Fii alaturi de el.
-Ok
Nu inteleg de ce Kevin ma pune pe mine sa-l sprijin pe Alex,nu ca m-ar derajnja, dar el este prietenul lui cel mai bun si cred ca el stie mai bine cum sa-l ajute. Sau poate mai bine sta de vorba cu un strain decat sa vada o fata familiara in jur acum poate ca asta l-ar face sa se simta si mai rau.Kevin a zis ca Alex tine la mine,sau asa a intuit el mai bine zis.Oare asa sa fie? Nu cred..adica da a venit in mijlocul noptii la mine acasa sa vada cum ma simt dar asta nu inseamna ca tine la mine.Atunci de ce a facut-o ?Offf..Briana ce rost are sa te gandesti la asta acum cand Alex sufera si el probabil nici nu mai stie ce se intampla cu el.Ajung in spatele spitalului si pe o banca il zaresc pe Alex,care priveste in gol.Ma apropii de el cu pasi marunti si imi asez mana pe umarul lui,cand simte tresare si isi intoarce privirea spre mine ramanand surprins.Are ochii rosii de la plans si buzele ii sunt crapate cu mici dungi de sange probabil si le-a muscat de multe ori pentru a se calma.Ma asez pe canapea langa el inca privindu-ne in ochi,incercand amandoi sa spunem ceva si totusi nici unul nu spune nimic.Vreau sa-i spun ca imi pare rau,ca sunt aici sa-l ajut,ca e puternic si ca va trece peste,greu dar va trece.Dar nu fac nimic din toate astea ci doar ne privim in ochi,apoi un impuls ma face sa-l iau in bate,sa-l strang cu toata puterea de care sunt eu capabila,sa-l simt lipit de mine,sa simt cum ii bate inima,sa-i simt durerea si sa io alin.La inceput e surpins apoi ma imbratiseaza si el la fel de puternic si isi ascunde fata in parul meu,iar eu il mangai usor pe par, fara sa zic nimic.Pentru ca stiu ca un simplu " O sa fie bine" nu va ajuta la nimic,pentru ca nu o sa fie cel putin nu acum in momentul asta.Stam imbratisati pret de cateva minute fara ca nici unul din noi sa scoata vreun cuvant,apoi de indepartam si eu imi pun mana pe obrazul lui oprind o lacrima care incerca sa-si sfraseasca traseul.
-Sunt aici,daca ai nevoie de mine.
-De unde ai aflat?
-Mi-a spus Kevin,cand am ajuns la spital.
-Esti ok? De ce ai ajuns la spital?
Schitez un mic zambet si ii dau un pupic pe obrz.
-ce e? ma intreaba Alex cu un mic zambet pe buze.
-Cum poti fi asa de ...diferit.Adica eu daca as fi fost in situatia ta as fi fost terminata si nu mi-ar mai fi pasat de cei din jurul meu.
-Nu-mi pasa de toti..Doar de tine.
-Alex...
-Deci ce ai patit?
-Nimic,i-am adus tatei un pachet de la mama si l-am vazut cand vorbea cu Kevin si el mi-a spus.
-Aha...Stai..Tatal tau e doctor?
-Da.
-Cred ca tatal tau s-a ocupat de mama.Sa stii ca a facut tot ce ia stat in putinta.
-Stiu.Tata e un erou desi uneori esueaza.Daar viata face asa cum vrea ea nu cum vrem noi.
-Asa e!
-Ai mancat ceva?Vrei sa-ti aduc ceva de baut?
-Sunt bine.Multumesc!
-Sigur nu vrei nimic?
-Singurul lucru de care am nevoie acum e o imbratisare.
Il imbratisesz,nu stiu daca fac asta mai mult pentru el sau pentru mine.Pentru ca imi doream enrom sa ii simt din nou bratele in jurul meu,sa-i simt caldura trupului.Simt cum muschii i se cutremura si aud un suspin usor,ma apropii si mai mult de el si il imbratisez.
-Alex...
-De ce toti dispar?
Spune asta in timp ce sa da putin in spate si ma priveste in ochi..Ochii lui arata cata suferinta si cata durere se afla acum in sufletul lui dar si cata determinare si curaj..Alex e atat de diferit de toti baietii pe care i-am cunocut eu vreodata si asta ma face sa am un sentiment aparte fata de el,desi nici eu nu stiu cum sa deslusesc ceea ce simt pentru el.
-Pentru ca asa vrea EL.Nu noi decidem cand sa plecam de pe pamant,asa cum nici nu decidem cand sa ne nastem.Nimeni nu stie ce ne astepta maine,azi poti sa ai totul si maine nimic.Cine stie poate castig la loto,sau poate intru la inchisoare.
-Hmm,schiteza un mic zambet si asta ma face sa ma simt bine.
-Vrei sa mergem de aici?
-Unde?
-Stiu eu un local in apropiere..e linistit..sa mananci si tu ceva.
-Bri,mersi pentru tot dar..
-E ok,inteleg!O sa fii puternic ,da?
-O sa incerc.
-Promite-mi!
-iti promit!
-Pai eu trebuie sa plec,imi iau geanta pe umar si il privesc in timp ce ne ridicam de pe banca- o sa fii bine?
-O sa fiu bine.
Urmatoarea parte.Sper sa va placa,desi slabe sanse.V-am rugat sa lasati doar 3 pareri nimic mai mult,dar se pare ca ceea ce scriu nu merita nici macar 3 cuvinte dar 3 pareri,deja cer imposibilul.Daca nu va place de ce nu spuneti? Mda...sunt suparata,adica mi-ar fi placut ca atunci cand deschid pagina sa vad niste pareri asa as stii si eu ca ceea ce scriu nu e in zadar.Asa imi dau seama ca imi pierd timpul degeaba si ca n-are rost sa mai continui sa scriu,pentru ca se pare ca scrisul nu e unul din talentele mele.Poate se vor face totusi cateva pareri,daca nu o voi sterge si gata. Omul trebuie sa se rezemneze,nu?
