Ultima rasuflare [+18]

Inceputul

   Am plecat acasa intr-un pas grabit. Imi era rau deja de la atatea medicamente. Voiam doar sa ma intind in patul meu, sa ma relaxez si sa ma uit la televizor. Atat! Asta era tot ce voiam. In drum spre locul unde aveam de gand sa ma refugiez o vreme, un tip cam dubios, ce-i drept, m-a tras de mana de doua ori asa cum un copil l-ar fi tras pe Mos Craciun si m-a intrebat daca consum droguri. Probabil m-a intrebat asta deoarece inca aveam acul de la perfuzie in brat si cred ca s-a gandit ca acel ac venea de la nu stiu ce seringi cu nu stiu ce substante "de-ale lor". I-am dat un raspuns negativ, si chiar asa era. El s-a uitat cu o privire lunga, albastra ca oceanul si mi-a zambit prietenos.

-Si nu ai vrea sa incepi? m-a intrebat el, privirea lui impreuna cu acel zambet capatand o tenta malefica.

Adica tinand cont ca m-am ''nascut din nou'' practic putea sa fac orice numai pentru a-mi indeplini scopul, nu? ''Limita de timp nu am, deci tinta ar fi putut fi atinsa chiar si in cativa ani.'' m-am intrebat in gand. M-am gandit mai bine si.... de ce nu? ce-as fi putut sa pierd inafara de bani? Lipsa banilor nu era o problema pe atunci, familia mea fiind destul de instarita. Ne puteam permite orice oricand, iar parintii mei imi dadeau lunar vreo cateva sute de euro ca sa am si eu de o ''prajitura''. Asa ca m-am gandit: ''Ce se poate intampla?''. Si intr-un final am acceptat. Am facut schimb de numere de telefoane, ne-am luat la revedere si am plecat fiecare pe drumul sau. Am mai mers inca 300 metri pana la blocul meu, am apasat usor pe clanta de la usa blocului si am urcat lipsita de viata pe scarile monotone care ma conduceau spre apartamentul meu. Am ajuns in fata marii usi de lemn. O analizam de sus pana jos si ma gandeam cum o sa ma trantesc in pat. Am apasat usor pe clanta rece din fier si nimic. Am apasat soneria in repetate randuri pret de cateva secunde si tot nimic. Am batut la usa intr-o ultima speranta de a-mi raspunde unul dintre parinte la rugaminti, dar degeaba. Cred ca eram destul de desteapta incat sa-mi fi dat seama ca nu erau acasa. Parintii mei de fiecare data cand pleacau de acasa si banuiau ca nu aveam cheia la mine si....aveau dreptate lasau o cheie de rezerva la vecina de la parter pe care desigur refuzam sa o vizitez pentru ca era batrana, urata si zbarcita si preferam sa stau pe afara pana veneau ai mei acasa.  Chiar daca asta insemna mai mult de 24 de ore. Dar la cat eram de secata de viata trebuia sa fac lucrul asta, asa ca am coborat la parter si am ciocanit la usa stafiditei. O voce de barbat in varsta m-a indemnat sa astept cateva minute si in acest interval de timp am observat ca de clanta usii era atarnata o panglica neagra. Am auzit cum acel domn in varsta a rasucit cheia in broasca si a deschis usa. Era sotul batranei si stiam ca sufera de Alzheimer. M-am gandit sa il intreb pe el daca stie ceva de cheia de rezerva dar tinand cont de problema lui mentala am lasat-o balta si am ales sa il intreb unde este sotia. Zambetul vesel cu care ma intampinase cu cateva minute in urma se transformase intr-unul plin de durere si cateva lacrimi nevinovate au incepu sa se prelinga pe fata lui ''plesnita'' de trecerea timpului. A ezitat sa ma priveasca in ochi si si-a redirectionat-o in pamant.

-Mariei, sotiei mele, i-am ridicat altar si stela, iar daca vrei sa stii cine si a cui era asculta: La 21 de ani a iubit-o un tanar apoi s-a casatorit cu el si a nascut 3 copii: un fiu mai intai, apoi doua fiice leite chipului ei. In sfarsit a nascut a 4-a oara, desi nu mai trebuia. Caci a murit mai intai copilul si dupa putin timp si ea. A parasit lumina soarelui la varsta de 68 de ani. Fiul meu se numeste Vladimir, iar fiica mea Cecilia. Cat privieste Ana, era nepoata acasa cand ea a murit. George, sotul ei, traieste si o plange cu glas stins, la fel si buna ei fiica plange ca s-a retras de unde a venit, mi-a spus batranelul inecandu-se in propriile lacrimi. Imi e dor de ea si de glasul ei. Imi pare rau ca m-am abatut de la subiect. Ce voiai sa vorbesti cu ea?

-Aveam nevoie de cheia de la apartamentul meu.

Moment in care domnul indurerat dispare din perimetrul meu vizual pe un hol si se intoarce cu un manunchi enorm de chei si ma induma sa o aleg pe cea potrivita. Mi-a luat ceva sa o gasesc dar intr-un final am reusit. Vedeam in privirea lui ca are nevoie de compasiune dar eu nu puteam sa il ajut decat cu o simpla imbratisare. Asa ca m-am apropiat de el, m-am ridicat pe varfuri si mi-am pozitionat bratele in jurul pieptului sau si m-am asezat cu capul pe el.