Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul unu

         Anglia, 1850

        Eram mică. Mult prea mică să știu de ce nu mă scăpaseră părinții din brațele valurilor. Prea mică la cei patru ani ai mei ca să-mi închipui o fetiță aruncată în apă și lăsată într-un coș, aerul rece ce îți îngheța sângele în vene și mila Domnului. Însă puteam vedea ca prin vis cerul fără stele, furtuna violentă și valurile care se izbeau de stânci, așa cum am fost capabilă să aud o grămadă de țipete, de ordine rostite și plânsul înfundat al unui copil.

        Când am mai crescut cu un an, am izbândit să observ în vise cum mica ambarcațiune, fără vreo velă ori vâslă, se îndrepta spre mal, dar nu și de ce vânturi era adusă tot mai aproape către uscat.

       Nimeni nu putea îmblânzi natura mai bine decât Creatorul. Iar eu nu uitam să Îi mulțumesc totdeauna că am fost lăsată în viață și crescută de mătușa mea, o femeie cu titluri nobiliare. Aceasta avea un soț mai mereu plecat, din pricina afacerilor de peste ocean.

        Chiar dacă nu eram fata ei, ea mă iubea și așa nespus de mult, și ori de câte ori mă certam cu Lissandra, verișoara mea, ne treceau mereu supărările. În special, împăcarea se datora vorbelor drepte și potolite ale mătușii mele, Lady Cassandra.

        Țin minte și acum serile în care mă săruta pe frunte și îmi spunea câte o poveste, învățată de la mama și bunica ei. Atâta pasiune, iubire de cărți și de lucrurile frumoase putea să încapă într-o ființă firavă, încât mă minunam strașnic și mă bucuram atunci când îmi oblojea rănile. O consideram mama mea, cea care mă învăța ce e bun și curat în lume și cea care mă certa când o luam de bucle pe Lissandra.

        Nu știam ce însemna invidia la cinci ani, însă am auzit că cel care ajunge să invidieze cu adevărat nu se va bucura, din plin, de viață. De aceea, după ce mă băteam cu verișoara, încercam să o rog să mă ierte, făgăduindu-i că nu o voi mai trage de păr sau că nu-i voi mai fura pantofiorii din picioare și voi fugi prin casă cu ei. Iar ea mă ierta de fiecare dată. Eu îi sărutam mâna și îmi puneam fruntea pe palma ei.

        — Jur pe onoarea mea că nu îmi voi supăra ducesa niciodată de acum înainte, rosteam, plină de credință.

        Zilele friguroase au trecut, anii la fel, iar primăvara a venit. Odată cu ea, natura și-a schimbat parfumul, pomii au prins să înflorească, iar noi ne jucam afară.

        Îmbrăcate ba în rochii galbene și verzi, ba în rochii roz și albastre, lungi, după rotulă, cu crinolină și croite din bumbac, ieșeam în picioarele goale și ne împleteam coronițe din albăstrele, alun, boboc de trandafir alb, boboc de trandafir roșu, condurul-doamnei, crizanteme galbene și roșii, plus câteva crenguțe. După ce isprăveam treaba, ne luam de mâini și ne învârteam. Picioarele parcă ne pluteau, iar noi chiuiam și ne veseleam, râdeam cu poftă și ne aruncam pe spate, în grădină.

        Unchiul nu dădea semne că ar mai veni. Din pricina acelui lucru, Lady Cassandra se închidea în bibliotecă și plângea ore în șir. Eu doar oftam adânc și mă supăram tare că nu mi se permitea să intru. Îmi plăcea să mă așez în fotoliu și să citesc, să miros cărțile și să ating titlurile. Îmi plăcea și să călătoresc, dar pentru că nu aveam încă vârsta potrivită să îmi fac debutul în societate – împlinisem abia zece ani –, mă resemnam cu gândul că voi vedea lumea cu un alt prilej.

        Săptămâna aceea a durat o veșnicie. Și poate că ar mai fi zăbovit un timp pentru familia noastră, dacă mătușa nu ar fi primit vești de la unchiul cum că acesta va sosi lunea viitoare.

        Împreună cu Lissandra, după ce am lipit câte o ureche de ușa salonului și am ascultat, am început să vărsăm lacrimi de fericire. Unchiul, bărbatul căruia îi spuneam, uneori, tată în șoaptă, urma să vină acasă și să stea cu fetele lui.