Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul opt

— Fiule, cum ți se pare oaspetele nostru?

Îmi întorsesem privirea de la fereastră împotriva voinței mele. Omul care intrase atunci în birou era tatăl meu. 

— Pare o ființă prea tăcută pentru o lady. Cât despre a-ți fi soție, trebuie să te mai gândești. Cred că e prea tânără pentru tine.

Continuasem, apoi, dorindu-mi să îndes cuțitul și mai tare în rană, ca aceasta să usture înzecit:

— Nu m-ar mira să aibă în jur de douăzeci de ani. E foarte posibil să fie și mai mică decât atât.

Râsul bărbatului care se stârnise imediat după ce vorbisem și care răsunase în cameră îmi deranjase timpanele.

Nu îmi plăcea falsitatea lui și nici persoanele și lucrurile cu care se înconjura. Cele din urmă pentru că trebuia să mă prefac neinteresat de acestea. Mai ales de aristocrații pe care îi invita la el la fiecare sfârșit de săptămână.

Ceea ce îmi rămânea de făcut în aceste momente când aveam musafiri era să ies singur în grădină și să mă gândesc că îmi voi petrece timpul cu cineva pe care nu mi-l prezenta tatăl meu. De cele mai multe ori, trebuia să admit că nu mă interesează compania altora câtuși de puțin.

— Fata asta e mai potrivită pentru tine decât va fi vreodată pentru mine. Eu sunt prea bătrân pentru ea.

,,Tu, bătrâne, ești prea înaintat în vârstă ca să te căsătorești.", îmi venise să adaug pe un ton glumeț. Mă abținusem, continuând să privesc pe geam tânăra călăreață.

Rămăsesem în doar câteva zile impresionat de modul curajos de a călări un armăsar. Poate că tatăl meu fusese cel care o convinsese să îl aleagă pe cel mai îndărătnic, dar animalul acesta se obișnuise îndată cu ea și nici nu îi făcuse mari probleme. Din contră, Camid o ascultase mai repede decât pe mine.

— Dacă vrei ca domnișoara să te învețe cum să călărești fără frăie, profită de acest timp în care se află aici.

Îmi mijisem ochii. Eticheta îmi reamintise cum să mă port, așa că nu pufnisem în barbă și nici nu arborasem un zâmbet trufaș sau lipsit de sentimente. Preferasem să adopt aceeași tăcere ca mai devreme, lucru care îl enerva adesea.

— De ce ești tăcut? mă întrebase el și mă iscodise cu privirea.

Din nefericire, nu găsisem un răspuns mulțumitor pentru el. Dar, după clipa în care palma lui poposise părintește pe umărul meu, gestul neașteptat mă determinase să tresar. Tatăl meu adoptiv râsese din nou.

— Obișnuiești să te sperii ca o muiere și când te culci cu una? Fii mai bărbat, Raymond! exclamase el. Să nu care cumva să îndrăznești să îmi schimb părerea despre tine. Nu după ce te-am lăudat prietenilor mei și le-am spus că am cel mai de ispravă fiu. Vor presupune că nu sunt de încredere. Ai idee cât de mult urăsc lucrul acesta.

Tot ceea ce conta pentru el era imaginea sa. Restul lumii nu era cu nimic importantă în ochii lui. Toți ar fi trebuit să i se plece la picioare și să fie de acord cu ceea ce rostea. Pe cât de vesel putea să fie uneori, pe atât de tiran se dovedea în viața de zi cu zi.

Tonul său îmi dăduse mici fiori pe șira spinării. Reacția avută îmi întărise și mai mult credința cum că urmărea ceva. Ce nu voiam să înțeleg era sentimentul ciudat că trebuia să mă intereseze și pe mine.

De la cinciprezece ani obișnuia să mă pună să îi fac treaba murdară, iar eu acceptasem aproape orice în ultimii șaptesprezece ani, doar pentru a-l trage de limbă în legătură cu familia mea. Sarcina pe care urma să mi-o arunce în spate, îmi imaginam că nu se compara cu niciuna pe care o primisem până atunci.