Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul șapte

Nota autorului:

La un moment dat o să fie o secvență care s-ar putea să vă întoarcă stomacul pe dos. Cel puțin al meu a avut de suferit și m-am dus să-mi iau o gumă de mestecat. Poate era de la ce am mâncat, însă cred că se trage puțin și de la ce am scris. Dacă nu puteți să citiți, treceți peste acea parte. Nu îmi doresc să vă fac să vă simțiți rău.

Vă rog să mă iertați că nu am alineate și că sfârșitul e cam din scurt și se simte nevoia unei continuări. Voi remedia aceste lucruri cât mai curând posibil. Până la următoarea citire, să ne auzim cu bine. Lectură plăcută vă doresc!

Ceața groasă din jurul meu mă făcea să mă simt obosită. Abia îmi țineam pleoapele deschise. Lissandra, aflată pe bancheta din fața mea, privea pe geam.

Știam că era tristă, dar senzația aceea că era supărată mă făcea să mă simt vinovată.

Înghițind în sec, am întrebat-o:

- S-a întâmplat ceva?

Nu voiam să-mi aduc aminte de moartea unchiului și de căutarea rămășițelor sale, care îmi întorcea stomacul pe dos. Gândul trecător se dovedea cumplit. Mi se părea prea greu ca să-l pot schimba cu un altul mai fericit.

Cu toate acestea, să vorbesc cu cineva ar fi fost singura soluție care m-ar fi ajutat întrucâtva.

Am dat să deschid gura. Verișoara mea și-a întors privirea de la fereastră și mi-a spus:

- Galeea, vreau să nu purtăm nicio discuție, mi-a adus la cunoștință, mușcându-și buza. Te rog, a adăugat apoi, pe un ton obosit.

Am observat că mâinile îi tremurau incontrolabil în poală. Și-a lăsat capul ușor în față și și-a închis ochii. Câteva lacrimi reținute au ajuns să stropească materialul rochiei. Tot corpul îi tremura, atunci când lacrimile s-au înmulțit. Puținul loc care a mai rămas în trăsură m-a făcut să o acopăr într-o îmbrățișare stângace.

Lissandra și-a ițit capul din brațele noastre și s-a pornit să plângă puternic pe un umăr de-al meu, scoțând niște murmure, la răstimpuri. Îmi venea să suspin și eu, ba chiar să urlu de durere. Era cumplit ce i s-a putut întâmpla unchiului și, implicit, lui Lady Cassandra, Lissandrei și mie.

O vreme destul de îndelungată am stat îmbrățișate. Faptul că îi simțeam respirația caldă, aproape fierbinte, îmi dădea o stare familiară, plină de iubire. Când și-a revenit, a murmurat în părul meu:

- Mi-e dor de momentele în care mă lua în brațe, mi s-a confesat ea. De zilele în care ne jucam împreună și eram toți trei. Simt că a trecut o veșnicie.

Vorbele ei mi-au stârnit potopul de lacrimi, care contrasta, într-o oarecare măsură, cu durerea pe care o trăiam în suflet. M-am gândit la Lady Cassandra. Fierbințeala lacrimilor nu făcea decât să-mi aducă aminte de senzația sărutului tandru, dat din iubire și lipicios al mătușii. De vorbele ei blânde care erau pline de înțelepciune. Cine avea să ne mai povățuiască din acel moment și cine urma să aibă grijă de mătușa?

Un tunet care s-a auzit în depărtare m-a făcut să tresar. Lissandra și-a astupat gura, prinzând în captivitate câteva șuvițe din părul meu. Dacă nu m-aș fi temut, aș fi râs de întâmplare și m-aș fi supărat.

Faptul că m-am trezit în pustiu, fără adulții care mi-ar fi oferit protecția de care aveam cea mai mare nevoie, îmi amplifica frica instalată deja în oase și în trup. Și verișoara, cu ochii strâns închiși și cu fața mereu palidă, dădea impresia că era îngrozită.