Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul patru

          Niște șoapte care s-au ridicat pe măsură ce posesorii acestora nu se mai înțelegeau. Niște șoapte au fost motivul pentru care m-am întors pe o parte în pat, cu fața la fereastră, și am deschis ochii. Sursa provenea chiar din spatele meu și era însoțită de niște gesticulări din brațe la răstimpuri. De teamă, am simțit cum bătăile inimii se opresc brusc. Nu îmi aduc aminte cât am stat așa, nerespirând și nemișcând, dar știu ale cui erau vocile și ce și-au spus.

          — Dacă vrei să mă lași, ți-aș fi recunoscător data viitoare, a început ducele pe șoptite adoptând o voce prefăcută, cumva îndulcită pe alocuri.

          O pauză, iar din glasul lui Dory a răzbătut un refuz ferm, păstrând aceeași tonalitate a vocii ca și a lui.

          — Nu te las să te apropii de ea.

          La scurt timp s-a pus pesemne între mine și unchiul, cu brațele întinse pe laterală, căci umbra ei a părut să mă acopere, așa mărunțică pe lângă duce și neputincioasă cum era.

          — Dorothea, dă-te la o parte! i-a ordonat unchiul, trădându-și nervozitatea.

          În momentul acela am inspirat aer forțat, strângând din ochi. Camerista mea nu s-a clintit din locul în care stătea. În schimb, a ales să își trădeze firea.

          — Dacă îi faci ceva, jur pe ce am mai de preț că nu vei avea odihna mult dorită, l-a avertizat Dory.

          Un moment și nimic nu s-a mai auzit apoi. Nimic care să fi putut sparge liniștea cea atotcuprinzătoare ce se lăsa încet, încet prin încăpere. Nu după mult timp însă, pașii ducelui s-au făcut auziți.

          — Îndrăznești să nu te supui? a întrebat-o unchiul pe tânără și a mai urcat cu încă o octavă.

          M-am întors. Am uitat că ar trebui să joc rolul unei adormite. Dory și-a plecat capul și și-a împreunat mâinile în față. Gestul acesta mi-a arătat ceea ce ar fi trebuit să știu. Faptul că a cedat. În clipa aceea, ea s-a supus lui. Și bine a procedat, fiindcă am putut să îl iau prin surprindere. Dacă s-a așteptat ca tânăra servitoare să renunțe într-un final, cu siguranță nu s-a așteptat ca eu să vorbesc.

          — Unchiule, poți să stai cu mine? am intervenit, adoptând un ton copilăros. Văd monștri în întuneric și nu are cine să mă apere, am isprăvit de vorbit și m-am ridicat în șezut. Am căutat să îi întâlnesc privirea.

          Cuvintele, după ce au ieșit pe gură, au părut atât de reale, încât au făcut ca lacrimile să îmi apară în colțul ochilor. Surprins, ducele a înaintat, pe când Dory s-a dat mai într-un colț, chiar lângă noptiera de lângă pat.

          — Ce vezi, mai exact? mi s-a adresat cu o întrebare și a șovăit înainte de a se așeza pe o margine a patului.

          Mi-am plecat privirea, mi-am întors-o în direcția geamului și apoi am clipit.

          — Pe ei.

          Nu a fost nevoie să mai adaug ceva. El și-a dat seama despre cine vorbeam. Oftând, mi-a căutat o mână peste așternuturi. Când a găsit-o, și-a ridicat privirea și am reușit să menținem pentru scurtă perioadă de timp un contact vizual. Eu am încuviințat dând din cap, apoi unchiul mi-a luat mâna în a lui și pe cealaltă a așezat-o protector deasupra celorlalte. S-a întâmplat la un moment dat să am doar un imbold ca să îmi smulg mâna din strânsoarea fermă, dar m-am abținut. Motivul a fost chiar faptul că am reușit să îl fac să se apropie de mine mai mult decât în oricare zi de când a venit acasă.