Păr roșu și ochi cenușii

Capitolul cinci

          Mi-a fost inima grea ca plumbul. Când am trecut pragul ușii, am crezut, pe moment, că mă voi sparge într-o mulțime de bucăți. Sufletul meu, laolaltă cu ființa mea, era distrus. Eu mă simțeam rănită. Străpunsă din toate părțile.

          Bucătăreasa m-a văzut prima și tot ea a dat să mă dojenească pentru că am lăsat să se trântească ușa. Abia după un minut a tăcut, observându-mi starea.

          Femeia aceea, nu după mult, m-a condus către bucătărie. Ajunsă acolo, am căzut frântă pe un scaun, având privirea goală și sufletul pustiu. Parcă ținteam un punct, când, de fapt, nu urmăream nimic.

          Clipeam, odată ce îmi aduceam aminte, și nu scoteam niciun cuvânt când eram întrebată ceva. Nici din cap nu prea dădeam, pentru că nu înțelegeam ce mi se spunea. Vorbele potolite ale femeii, rugămințile ei fierbinți, toate acestea nu contau pentru mine. La mine în cap era doar liniște și așa îmi doream să fie pretutindeni.

          Dar a reușit. După o oră, m-a făcut să duc cu lingura dumicați întregi în gură. Mâncarea nu mai era lucrul care părea să mă țină în viață. Acela care mă ajuta să fiu în putere și să mai însemn încă o zi în viața mea. Atunci, felurile consistente de mâncare nu mai aveau gust și nici miros, căci nasul îmi era înfundat, fața mai mult ca sigur umflată și roșie de la plâns, în vreme ce șervețelele zăceau pe suprafața de masă din bucătărie.

          Servitoarea nu a scos niciun cuvânt, doar a stat cu spatele la mine și a spălat vasele. Eu, în tot acel timp, îndrăzneam să mai arunc câte o privire după câteva înghițituri, observând câte un detaliu pe lângă firele de păr sure și albe, statura mică, mâinile butucănoase, grăsimea de pe acestea, burtă și picioare. Mai exact, ceva ce o caracteriza.

          Odată, lângă cotul zbârcit, am văzut fără să vreau piele arsă. O zonă a brațului care nu și-a revenit nici după doi ani. Femeia însă nu s-a plâns niciodată. Acest lucru a făcut-o foarte interesantă pentru mine. Faptul că ascundea atâtea și nu lăsa să se vadă o transforma într-o persoană mai importantă chiar și decât mătușa, a cărei prezență părea mai mereu ștearsă. Lady Cassandra asculta de duce și se răzvrătea numai în momentele în care considera că avea dreptate, pe când Minerva – așa o chema pe servitoare – spunea totul fără perdea.

          Când a fost primită să lucreze pentru unchiul meu, eu împreună cu Lissandra am îndrăgit-o pe loc, neînțelegând la vremea aceea asprimea din vocea sa și firea retrasă. Duritatea, cât și trecutul pus sub semnul întrebării, mă făcea să presupun că era o persoană interesantă. Diferită a fost cuvântul care o definea.

          — Am terminat, am rostit eu în cele din urmă distrugând liniștea care s-a creat între noi. Pot să te ajut să speli vasele? am întrebat și m-am ridicat.

          Ea a râs, iar ceea ce a ieșit pe gură a sunat ca un cântec pentru mine. Oprind apa, și-a încordat mușchii brațelor și pe urmă și-a relaxat umerii, aducându-i iarăși în spate. A luat apoi cârpa gri și s-a apucat să șteargă o farfurie identică cu a mea, singura excepție fiind chiar lipsa unui semn pe margine. Semn pe care a mea o avea din pricina faptului că am ciobit farfuria. În afară de mine, numai Minerva mai știa de el.

          Pentru că nu am vrut să o arunc la gunoi, bucurându-mă că dețineam un obiect diferit față de al altora, am rugat-o într-o zi să o păstreze, până când unchiul meu va afla de existența ei. Ducele nu era nebun, însă ținea cu toți dinții la regulile lui și avea o obsesie: curățenia. În ochii celorlalți voia să pară perfect.

          Lacrimi fierbinți au apărut atunci în colțul ochilor, și apoi pe obraji, amintindu-mi de el. Mi-am șters câteva cu mâneca rochiei până să mă certe bucătăreasa.