Alexis - Interviu cu-n detinut

IV.Sunt si perioade moarte atunci când esti criminal sau numai zile pline?

ştiu că e al naibii de scurt, dar nu ştiam ce pot să scriu mai mult aici, mă distanţam prea tare de subiect şi am zis să-l fac scurt şi la obiect decât lung şi întortochiat.

_______

Eram deja la Dan în casă instalat. Zilele se târau de la unele la altele ca şi oamenii pe stradă, ziua trecea mai repede decât noaptea şi tot ce exista mi se părea fără rost. Devenisem un om fără sentimente. Odată ce apunea soarele intram în "tură" , mergeam pe sate şi prindeam câte un om, îl întrebam în cotro trebuie să-l apuc pentru o anume destinaţie, mergeam puţin apoi îl ucideam mergând prin spatele lui, dar se întâmpla o dată pe lună. Am omorât aşa doi oameni, dar nici că-mi păsa.

Ziua îmi căutam de lucru pentru a elibera apartamentul lui Dan, dar eram un eşec total iar angajatorii îmi spuneau să nu mai vin a doua zi. Deseori mă certam cu angajaţii sau cu clienţiii. Cu angajaţii pentru că îmi dădeam o treabă şi o făceam cum vroiam eu, iar cu clienţii pentru că ziceau să mă mişc mai repede.

Vroiam să descopăr ţara şi noi cotloane pentru scunziş, dar mă simţeam ca într-o luptă continuă cu mine, cu cel eram atunci şi cel care nu voi mai fi niciodată. Eram în contra-timp, ştiam că voi putea fi prin în orice moment, în orice oră sau zi, lună sau an, trebuia să profit de tot timpul şi nu să-l irosesc.

-Alexis, mi-a spus Dan într-o dimineaţă, ştii că nu mai poţi sta mult aici, aşa-i? Nu e ca şi cum nu te-aş alunga sau ceva, dar....

Când să-şi termine propoziţia, vocea cristalină a lui Rose a răsunat în toată casa auzindu-se ca un ecou din bucătăria albă. Dan a fugit, vărsând cafeaua şi scrumiera toate acestea ajungând pe covor. L-am scuturat de scrum după care am luat mai multe şerveţele umede din pachetul de pe pervaz şi am început să şterg sperând să se ducă o mare parte. Am măturat, strâns şi aruncat, mi-am înhăţat haina legând-o de talie şi mi-am luat papucii ieşind pe uşa garsonierei.

Am coborât cele trei etaje ieşind în faţa blocului. Am luat-o la dreapta pentru a ieşi de pe străduţa asfaltată şi plină de blocuri. Am apucat-o spre centrul oraşului mergând cu paşi lenţi şi târâiţi pe Unirii dorindu-mi să fi fost mai frig, sau poate doar înnorat. Urăsc zilele însorite, e soare şi e cald şi-mi arde faţa şi.....

-Alexis! aud o voce cunoscută, dar nu ştiu de unde să o iau. Nu credeam că te voi întâlni aici.

-Hey! salut înapoi acea persoană scoţându-mi mâinile din buzunare. Eram pe podul pietonal, cel ce trece peste Dorna, apropiindu-mă de partea ce dă de Centru. Ce faci?

-Uite, cu mama la cumpărături. Apropo, mamă el e Alexis, tipul de care ţi-am povestit. Alexis, ea e mama mea Carolina.

După ce am făcut prezentările am apucat-o fiecare pe drumul lui, eu spre nicăieri şi ea spre... unde ştia mai bine. Trecând calea ferată şi zărind magazinul Orange printre atâtea umbrele, terase şi magazine, mi-a picat fisa să îmi cumpăr un telefon pentru că şi aşa se plângea Dan că nu mă poate suna. Am intrat în plictisitorul şi banalul Orange Shop uitându-mă după un telefon oare-care, un telefon ce să mă acompanieze în lunga mea călătorie prin România. Am mers înainte pe lângă suporturile de telefoane şi l-am văzut, un BlackBerry 9720 negru, special pentru mine. Am plătit banii pentru el cumpărându-mi şi o cartelă după care am plecat pentru a mai hoinării.

Centrul oraşului este o stradă pietonală cu clădiri de-o parte şi de alta - vis-a-vis unele de altele - pavată şi lată. În fiecare clădire de una sau două etaje se adăposteşte, la parter, un magazin de haine, o cafenea sau florie.

Acea zi era una din acelea care nu aveam ce face, eram plictisit şi îngândurat, o zi moartă cum nu mai avusesem de ceva vreme. Căldura sfârşitului de August se simţea precum o briză răcoroasă ce prevestea furtuna. Am ieşit de pe strada pietonală traversând strada şi apucând-o la stânga. Aceeaşi structură, blocuri de două etaje erau poziţionate de-o parte şi alta a străzii, la parter fiind magazinele iar celelalte două etaje fiind locuibile. Mergând tot înainte, clădirile se împuţinau semnalând faptul că mă îndepărtam uşor de centru.

Am mers înainte fără un scop, fără să ştiu unde ajung şi ce voi face. Nu eram atent la detalii, erau nefolositoare şi de nereţinut, dar ştiu că am trecut pe lângă o biserică, am apucat-o în sus pe deal pe străzile şerpuite, ajungând la un punct în care drumul se birfuca, am decis să rămân pe strada asfaltată urcând tot mai sus şi mai sus. Rulote trase de maşini treceau în fugă, grăbite, parcă vroind să ajungă mai repede la destinaţie pentru a se odihni.

Mergeam cu mâinile în buzunare, şapca pe cap şi căştile în urechi ascultând radioul local auzind voci pe care nu le înţelegeam, cântece în aceeaşi limbă sau în engleză. Ţin minte că, la un moment dat, am trecut pe lângă o pensiune şi apucând-o iar în sus până am dat de o pădure - mai bine zis un parc asfaltat cu străduţe strâmpe şi oameni ce se plimbau liniştiţi.

Am început să mă iau după ei, mergând agale şi inhalând aerul proaspăt de pădure. O lume de basm se putea strecura uşor în capul altor oameni, dar nu şi în al meu pentru că un criminal tot un criminal rămâne oricât ar arăta a om, el e un monstru.

Era una din acele zile în care nu aveam chef de ucis, în care tot şi toate erau plictisitoare.... sau cum ai spus tu, „o zi moartă". Toţi acei oameni treceau pe lângă mine fără griji, fără probleme, fără a se gândi că s-ar putea să treacă un criminal pe lângâ ei. Mai mereu m-a mirat această mentalitatea lor, această lini.... Nu am ales bine cuvântul, consolare care şi-o oferă că totul este bine, că nu pot muri şi că acest Dumnezeu le oferă protecţie. Odată ce devii criminal, toată această gândire ţi se dă peste cap, dar revenind la întrebare... da, era o zi moartă, o zi în care aveam chef să stau tolănit pe canapea şi să mă uit la TV, chiar şi la reclamele alea kilometrice ce se dădeau pe atunci în România, dar aşa, eram afară încercând să-mi găsesc ocupaţie.

Nu ştiam unde să o apuc, ce să fac. În două luni n-am învăţat deloc oraşul şi aş fi putut să-l rog pe Dan să mi-l arate, dar deh... el era ocupat cu a lui Rose care era însărcinată.

A fost, efectiv, un şoc să aflu că relaţia lor a avansat atât de mult iar eu, în 4 ani, nu-mi găsisem dragostea, un ucigaș tot inima rece are şi va avea, așa că nu mă puteam plânge de viaţa pe care o duceam, în plus, femeile pe care le ucisesem nu îmi atrăseseră nici una atenţia.

Zilele tot se derulau, treceau şi nu mai veneau. Nu îmi păsa de nimic și nimeni, eram cu mine ajungând să o las mai moale cu tot ce însemna omorâtul. Într-un fel eram obosit de toate acele victime, toate care aveau un final tragic, dar în alt mod vroiam să vărs sânge, să-l văd pe hainele mele și a altora, pe pereții albi care se pictau imediat cu un roșu adorabil.

Nu am spus niciodată că nu sunt sadic, nu am ascuns niciodată acest lucru de nimeni, nici de mine... am acceptat faptul că eu chiar am profilul unui criminal, trecutul meu mă va urmări în absolut orice loc de pe această planetă nenorocită. Am încercat orice metodă... hai să nu ne îndepărtăm de subiectul acestei întrebări.

Trecuseră deja trei sau patru luni de când nu mai omorăsem, mă simteam gol și parcă mă rugam să-mi vină cheful, dar în altă direcție chiar vroiam să mă las de drumul greșit pe care chiar îl conștientizam. Mereu mă uitam în gol la oamenii normali, fără griji și probleme că ar putea să treacă pe lângă un psihopat sau nebun. Parcă eram un drogat în curs de a se lăsa de dependenţa lui acută, dar asta nu schimba cu nimic faptul că am realizat că aveam nevoie de o pauză, crimele de până atunci fuseseră prea lungi şi dese. Eram în mijlocul unui asalt asupra unei victime atunci, după acele luni de stat pe tuşă şi chiar şi Dan îmi adusese în discuţii nenumărate faptul că sunt riscuri să mă descopere cineva.

Nu vroiam să fiu dus la închisoare şi atunci când am luat o pauză pentru câteva luni bune, cam în jur de jumătate de an, am conştientizat că ajunsesem la una din acele perioade moarte, o perioadă în care nu se putea vorbi cu mine şi în care, fără să-mi dau seama, m-am schimbat în toate modurile posibile,