Alexis - Interviu cu-n detinut

V. Ai avut momente cand ai vrut sa omori un prieten?

Probabil cei ce urmăriți încă cartea v-au apărut notificări de la sfârșitul lunii septembrie cu cate update-uri la capitole. Încerc sa le corectez și sa le aduc la o forma dorita.

În primul rand vreau sa îmi cer scuze de pauza, efecriv nu mai aveam o idee pentru a continua și nu am vrut sa fac o acțiune doar de dragul de a fi. Am trecut prin câteva chestii în ultimii 3 ani (facultate și alte câteva chestii personale) si nu am mai avut răbdarea și puterea necesara.

În al 2-lea rand as vrea sa va mulțumesc pentru ca a-ți citit pana acum cartea și celor ce o veți mai citi de acum încolo (promit ca nu voi mai avea pauze asa de mari)
În al 3-lea rand mai am încă 2 capitole de corectat (unul e cu siguranță) asa ca veți mai primi 2 notificări în legătură cu aceasta carte.

Cat despre capitolul actual? Am vrut sa fie puțin mai lung ca sa compensez pauza, dar ideea pentru următorul capitol îmi permite să o fac.

Si la cerere, pot sa fac un capitol special în care sa descriu drumul lui Alexis, dar în mare parte am încercat sa fac o ordine cronologică.
Va mulțumesc încă o data celor care a-ți rămas în ciuda pauzei mele și va urez lectura plăcută!
———————

Da, am avut câteva momente memorabile în care vroiam să-l omor pe Dan, până şi pe iubita mea când eram mai tânăr... Acum că stau să mă gândesc, am fost un om plin de ură, un copil care voia să atragă atenţia în orice fel.

Şi dacă fac o introspectivă a propriei vieţi, am început călătoria prin infern la vârsta de 18 ani, poate chiar mai repede. Poate călătoria mea a început din copilărie de când mi-au murit părinții biologici, poate de când l-am cunoscut pe Dan, dar ştiu sigur că furia şi neajunsurile s-au transformat în violenţă şi când am gustat din ea, nu m-am mai putut oprii....

Prima dată când am vrut să îi fac rău lui Dan a fost în ziua de douăzeci şi patru martie, când aveam nouă ani și când l-am cunoscut pentru prima dată. Ştiu că era o zi toridă pentru vremea aceea, o zi de primăvară în care zăpada se mai vedea pe câte o colină. Eram în parc cu bona pe care mama o angajase de câteva luni de la începerea generalei, o bonă mică de statură şi cu păr roşcat. Ţin minte, şi acum, că nimeni nu mă plăcuse în clasă, iar cum oraşul era destul de mic se plimbau şi bârfele la fel de repede ca norii într-o zi senină, dar vântoasă.

Stăteam în lada cu nisip din parc deoarece femeia mă lăsase şi plecase, iar eu mă plictisisem de leagăne. Dădeam cu lopata în nisipul ce se aseamăna cu cerul la amurg. Eram plictisit şi înfometat, femeia roşcată nu mai venea să mă ia aşa că mă hotărâsem să plec, dar a apărut Dan cu claia lui de fân şi ochii mari tot un zâmbet şi voind să facem cunoştiinţă.

S-a aşezat lângă mine şi a început să îmi pună întrebări tipice unui copil mic şi entuziasmat: cum mă cheamă, pe ce stradă stau, câţi ani am, la ce şcoală învăţ, de ce nu m-a mai văzut până atunci, dacă sunt nou în oraş şi vechea şi inocenta întrebare:

- Vrei să fim prieteni?

Am rămas tăcut pe tot parcursul interogatoriului în speranţa de a pleca şi a mă lăsa singur, dar nu. A început să mă asalteze cu un alt şir de întrebări: dacă sunt timid, dacă nu ştiu îndeajuns de multe cuvinte încât să leg o conversaţie, dacă nu am voie să vorbesc cu străinii. Mi se păreau şi încă am aceeaşi impresie, tot tacrirul lui era prostesc şi pueril, dar era copil şi eu nu aveam aceeaşi maturitate emoţională ca el. Eram tăcut şi rezervat, uram oamenii care vorbeau mult şi care erau prea pisălogi, iar el se încadra în acel tipar, aşa că nu l-am plăcut din prima clipă şi dezvoltasem un fel de antipatie, deşi îmi plăcea că mă băga cineva în seama şi era dispus să vorbească cu mine în ciuda zvonurilor.