Ador diminetile de toamna, ador sa beau ceaiul in curtea mea plina de flori si ciresi care acum isi pregatesc terenul pentru o viitoare iarna. Aburii rebeli din ceai se grabesc mereu. Oare de ce? Doar patesc mereu acelasi lucru, se pierd in nicaieri si totusi peste tot. E imaginea perfecta pentru o zi nostalgica, plina de amintiri care fug nechibzuite prin mintea mea; totul e cu aroma de scortisoara, si mere coapte. Copacii si-au rasuflat oboseala prin tot eterul, lasand dovada o obsesie pentru culorile aramii.
Unii ar spune ca eu trebuie sa ma indragostesc, ca totul se rezuma la dragoste, si au dreptate insa eu am renuntat la ideea aceasta, atunci cand mama a murit. S-a luptat prea mult cu cancerul, astfel, el a dat navala peste planurile ei de atac si a surprins-o la a treia operatie, atunci cand a murit. Eu am ramas inchisa in castelul cancerului, in cutia mortii pana si in ziua de azi. Nu fac nimic fara sa ma gandesc la mama si uneori, atunci cand ud florile mult iubite de ea, le spun povesti; ca mama e bine, ca e intr-un loc mai bun, ca acum suntem doar noi, eu si florile, eu si casa, eu si fiecare lucru care imi aduce aminte de ea. In camera mea e tot timpul o floare de iasomie pe masuta cea mica de lemn, ei i-ar fi placut. Si mie imi place.
Beau ultima picatura de ceai din cana si imi fac singura avant spunandu-mi ca asta a fost o zi buna. Acelasi telefon cu rotita pe care mama l-a cumparat cand eu aveam numai 7 ani, imi omoara simturile, toate. Si daca raspund, o sa trebuiasca sa vorbesc. Mie nu-mi place sa vorbesc, nu acum, nu cu cine ma suna. Prespun ca daca o sa ies la o plimbare o sa ma simt mai bine, dar asta inseamna din nou ca trebuie sa vorbesc, cu Rodica, femeia care face cea mai buna cafea din oras, barmanul orasului si cea mai buna cofetareasa. Prajiturille ei sunt ametitor de bune. Mai ales negresele cu gem de caise.
Uneori visez sa vorbesc cu cineva, cu cineva pe care sa nu-l fi cunoscut inainte, cu un strain caruia pot sa ma destainui. Dar asta inseamna ca trebuie sa fac legaturi cu oamenii, ca apoi ei sa ma lase iar singura, sa omor proprii lor demoni si pe ai mei uneori. Visez ca un baiat cu palton verde varsa cafea pe mine, iar eu nu spun nimic. Si daca as spune ceva, eu nu stiu pentru ca atunci ma trezesc din visare, din somn. Mama imi spunea ca daca visez barbati inseamna ca nu sunt multumita de mine. Cu siguranta nu asta insemna, dar mama era cel mai bun psiholog din lume. In fiecare noapte ma trezesc obosita ca si cand fug zeci de kilometri si uneori sosetele din picioare nu mai sunt in picioare, le gasesc langa pat. Asa fac eu mereu, ma foiesc prea mult.
E mai bine daca ies afara, ma plimb si las cateva sentimente intunecate pe strazile pline de oameni fericiti. O haina groasa peste o bluza plictisitoare, fusta preferata a mamei si cizmele cu flori, e preferata mea alegere. Descui usa, si invart cheia pe deget sperand sa imi amintesc ce sa cumpar de la aprozar. Poate niste gutui si niste mere, o legatura de marar si niste mazare. Miroase frumos afara. La fiecare pas facut am alt gand. Poate ca nici fata de la gelaterie nu e chiar asa fericita. Si cine stie... nici libertatea pasarilor nu e chiar asa de sigura. Ma asez pe o banca, una care sa fie cat mai departe de ei, de oameni; cafeau fierbinte armoniza totul. Daca incep sa plang aici toata lumea se va uita la mine ca si cand mama a murit, si e drept ca a murit. Si e drept ca tanjesc dupa mirosul parului ei ca atunci cand eram mica, ca atunci cand soarele era mai stralucitor, zapada mai curata.
Cred ca ma insel dar tot drumul m-am simtit urmarita, desigur, mintea mea acum e ravasita, la fel ca dulapul meu cu haine. Si acum ma simt vegheata de cineva, cineva care ma doreste, care probabil nu poate sa imi vorbeasca. Dar desigur, in mintea mea creez orice fel de legatura cu mama. A inceput sa ploua. Daca ar fi sa numar picaturile de ploaie de pe fusta mea sunt atat de putine incat nu se merita sa plec, asa ca mai stau, mai stau pana cand o sa mi se ude si genele. Astfel oamenii nu-si vor da seama ca am plans, si nici eu nu o sa fac prea mare tragedie din asta.
Inchid ochii pentru o secunda, las toate fantomele sufletului meu sa zburde bucuroase peste tot. A plouat destul, acum si genele imi sunt ude, sau poate, am lasat cateva lacrimi sa se incurce in drumul spre asfalt. Ma ridic si cineva exact in acel moment ma striga. Ma uit in stanga, in dreapta, tot ce vad sunt oameni si masini nervoase, nimeni care sa ma cunoasca si care sa ma strige pe nume. "Ava!"
Iarasi aud, dar acum nu mai dau importanta. Mi se pare, sunt doar ravasita. Numele Ava tot mama l-a ales. Nu cred ca a fost un nume norocos. Sigur nu a fost.
