Mi-as dori ca imaginea pe care o vad acum sa fie imuabila. S-a cocolosit in pat si se lasa scaldat de soare. Diminetile mele cu el aici ar trebui sa fie perfecte. Ma ridic din pat incercand sa nu il trezesc; nu vreau sa ii stric somnul. Oare ce ii place sa manance dimineata? Dulciurile plac oricui, deci, clatitele americane pufoase si pline de ciocolata nu ii vor displacea. Trag draperia si deschid geamul astfel ghemul de foc sa isi faca aparitia si in bucataria mea. Nuantele pe care soarele le picteaza in toata casa, imi dau o stare extraordinar de placuta. Se aud pasii lui pe hol, o sa incerc sa imi abtin toata starea excentrica facand pe nepasatoarea.
- Buna dimineata soare! Ai facut clatite? La ora asta?! Si de ce nu m-ai trezit mai devreme? Te ajutam si eu.
Ii asez farfuria la masa prefacandu-ma ca nu e asa important, ca nu vreau sa il sarut si sa-i spun cat de mult il iubesc. Ma ia in brate iar eu pot sa ii simt inima batand in spatele meu. Sarutarile lui pe gatul meu imi fac dimineata si mai placuta. Ma intoarce cu fata la el soptindu-mi in ureche "saruta-ma!" iar vocea lui ragusita a trezit tot ceea ce era ascuns in mine. Sarutandu-l el isi lasa corpul fierbinte peste al meu iar tot ce era pe masa acum e jos. Corpul meu cersetor de iubirea lui tremura. El se opreste si se uita la mine zambind in coltul gurii.
- Trebuie sa plec, ne vedem mai tarziu, bine?
Ma ridic, imi asez parul, si incerc sa caut o farama de demnitate in cateva cuvinte.
- E bine, da, e bine, ne vedem mai tarziu. Si eu am treaba... ma intalnesc cu Sorina, vecina.
Probabil ca obrajii mei sunt mari rosii decat macii, cuvintele rostite sunt mai mult silabisite. Ar fi trebuit sa ii trag o palma peste fata si sa ii spun sa nu se mai intoarca. Imi inchide nasturii de la camasa, si imi mangaie parul. E prea complicat. Nu il inteleg, dar nu asta este problema. Problema este ca nu ma inteleg pe mine, cine sunt eu si ce a facut cu Ava cea neprietenoasa?
- Diseara am o surpriza pentru tine, pentru noi. Sunt sigura ca o sa iti placa.
- Ce surpriza? De ce? Unde mergem? Cu ce sa ma imbrac?
- Daca iti spun, nu o sa mai fie surpriza, esti frumoasa oricum, poti sa te imbraci cu ce vrei, sau cu rochia ta alba.
- Eu nu am o rochie alba! spun eu ingrijorata. Ma ia in brate si fuge cu mine razand, pasii lui grei fac podeaua sa scartaie urlator de tare. Ma pune pe pat incet, si scotoceste prin sifonier. Arunca o bluza, o rochie, esarfele mele colorate, apoi scoate o cutie si o zgaltaie ca si cand ceva tipator se afla acolo.
- Hai, cauta! Eu ti-am cumparat-o, special pentru surpriza.
Deja imi face surprize, cand dispare si reapare, cand iubirea lui pare mai reala decat orice am simtit pana acum, cand dezamagirea e mai dureroasa decat bucuria. El e o surpriza, nu mai am nevoie de altele. Deschid cutia cu emotii. E primul cadou pe care mi-l face, desigur, el e cadoul in sine pentru mine. Termin de rupt scotch-ul si fundita rosie apoi un material usor ca fulgii de zapada imi descanta mainile. E alba si are dantela la baza gatului, ca niste flori. E lunga, si ici colo are cate un trandafir negru cusut cu ceva argintiu. Daca ma gandesc mai bine, seamana cu o rochie de mireasa. Pastrez asta in gandul meu, caci daca asta e surpriza, reactia mea nu stiu care va fi. Probabil as plange, as tipa, ori m-as bloca fara sa zic ceva anume. Sau poate nu, poate ca el e doar dragut si pregateste o seara romantica. O asez pe mine, si ma uit in oglinda. E perfecta. Tot ce tine de el e perfect.
- Multumesc! E asa de... draguta si speciala! spun eu facandu-mi loc in bratele sale.
- Orice as face, sau as spune nu se compara cu tine. Tu esti tot ce mi-am dorit. Te iubesc, Ava.
Dimineata perfecta se transforma intr-o dimineata ca din povesti. Ca atunci cand printesa scapa din castelul vrajitoarei, iar printul o saruta daruindu-i iubirea pura. N-as fi crezut vreodata ca un barbat poate fi mai important decat orice. Mainile sale trec usor peste talia mea; ma strange in brate si-mi spune ca ne vedem mai tarziu iar parfumul sau mi se imbiba in piele, in haine. De fiecare data cand a plecat, am ramas scufundata cu nasul in parfumul lui. Ii deschid usa spunandu-i un incet "te iubesc". Pana si mersul lui e special. Acum ca e plecat, am multe lucuri de facut si pot sa dansez linistita "dansul bucuriei". Era dansul meu si al mamei cand ceva frumos se intampla.
Probez rochia. Se asterne pe mine perfect. E superba, detaliile cu flori si dantela o fac si mai speciala. Ma asez in pat lasand toate visele sa zburde nebuneste prin casa. Ici colo zambetele lui apar si dispar ca prin magie. Vocea lui rasuna peste tot, aud cum imi spune ca ma iubeste, si parca il vad mergand spre bucatarie intorcandu-se cu o cana de ceai inapoi. E prea frumos sa fie adevarat, asa cred uneori. Imi doresc sa inchid acel sertar din mintea mea, acel sertar plin cu amintiri legate de mama. Am impresia ca imi invadeaza viata, si nu ma lasa sa fiu fericita pe deplin. Chiar daca, si ea e fericirea pentru mine, chiar daca imi doresc sa fi fost si ea aici. Cred ca am lasat-o in viata undeva in mine. Si sa omor acea senzatie nu pot, dar trebuie sa uit. Sa uit ca posibilitatea de a o avea iar este una inexistenta. Mortii sunt morti. Iar Reius e mai viu decat orice. Dragostea noastra e mai vie decat orice.
Am planuri de facut. Cum sa-mi fac parul, ce pantofi sa port, cum sa ma machiez, pentru ca in sfarsit sufletul meu nu mai e morbid. Caut in besacteaua veche a mamei, un colier cu nuante vermelii. Se potrivesc cu cerceii si sandalele. Parfumul de iasomie si trandafiri ar trebui sa se potriveasca cu tinuta, cu surpriza, cu tot. Cateva pasari isi canta ultimul refren langa geamul meu. Le asteapta o iarna grea, sigur nu vor ramane aici, in copacul de langa fereastra mea. Imi amintesc deodata ca mama le punea paine uscata langa geam. Cum am putut uita asa ceva? Poate ca de aceea stau aici de atat timp. Alerg spre bucatarie si caut pesmetul pe care il foloseam la facut prajituri.
O voce groasa imi sopteste in minte "te iubesc Ava". Ma sperii. Imi intorc privirea crezand ca Reius s-a intors inapoi, dar nici macar usa nu se auzi. In peretele de langa masa, chipuri satanice ies din el. Se amesteca in guri largi care imi striga numele si ochi sclipitor de negri. Scap din mana bolul cu uscaturi si raman blocata. Vreau sa stiu ca ce vad e real. Intind mana cu ochii inchisi, sperand ca nimic din ce vad nu poate fi atins. O intepatura facuta din nimic, imi umple mana de sange. Scap un tipat, si lesin. Ca prin vis, cineva imi iubeste corpul. Parca simt un miros de vechi, de praf, de dezordine. Vreau sa deschid ochii dar ii simt lipiti. O liniste ca de mormant se aseaza mandra peste tot. E ciudat caci parca stiu unde ma aflu. Acum vocea lui Reius omoara linistea apasatoare. Tipa, tipa ca si cand ceva il raneste. Nu pot sa las asta sa se intample dar nu ma pot ridica. De ce nu pot sa ma ridic? Unde sunt inchisa? Ce se intampla? Visez?
"Reius, ce se intampla?" Tipatul meu rascoleste tot ce e aici si umbrele unor aripi imense creeaza un val de aer sufocant. Visul acesta pare mai palpabil ca oricare altul. Cineva ma ridica, imi scutura parul si pot sa aud cum suspina. Am senzatia ca pamantul de sub picioarele celui care ma ridica de jos, se macina, astfel noi cadem intr-un abis al nemuririi. Al nemurii pentru ca desi simt ca sunt moarta, inima mea bate atat de tare incat ma doare pieptul. Picaturile reci de ploaie imi uda chipul, si pot sa simt diferenta dintre lacrimile lui si ploaia. Ale lui sunt calde, si pline de durere, de suferinta si chiar de agonie. Imi sopteste ca o sa fie bine. E o voce placuta, ca de inger.
Visele mele au fost mereu catastrofale, dar de cand Reius a intrat in viata mea, totul e mai placut. Sunt mereu salvata, chiar si in vise...
