In mintea mea se aude un cant. Cineva ma striga, ma doreste, se agata de fiecare gand din acest moment si il transforma in realitate. Un pat plin de trandafiri si pete de sange e acum un pat gol, cu o lenjerie alba si umbrele copacilor care uneori prind viata, la fel ca acum. Nu pot sa respir, ma doare in piept si vocea din mintea mea naste noi demoni sau ii omoara pe cei vechi. Ma asez jos, pe parchetul rece, sprijinindu-ma de perete. Parca si parchetul ma trage in jos, parca si peretii se micsoreaza; mama e cea care poate sa ma scoata din starea asta. Asa faceam cand eram mica, ma speriam dar niciodata nu am stiut cine imi invada lumea. Cateva picaturi de sange se preling rapid pe tricoul meu umed de frica. Ma uit in oglinda din sertarul de jos al dulapului de langa mine; doi ochi negri si un chip prea luminos, au lasat rauri de sange sa cada din nasul meu. Mi-e cald. Incerc sa ma ridic dar nu pot.
"Mama, ajuta-ma, te implor!". Atat pot sa spun si asta, printre sughituri si miscari bruste ale corpului meu morbid. Adorm zambind pentru ca mama mi-a suflat cu drag pe gene. Parca o vad, parca ii simt parfumul parului si vocea sa dulce imi incalzeste sufletul. "Mama e aici, este totul bine..." imi spun singura lasand oboseala sa culeaga fiecare doza de constiinta care a mai ramas in mine. Parca visez ca peste mine cad picaturi de lumina si ca in cealalta parte, in jos, e intuneric iar eu stau pe nimic. Aud sunetele scoase ca din suferinta, altele ca din placere.
Cineva rade duios altcineva urla, tipa de durere Ma ridic razand nebuneste. Imi scutur rochia murdara de nimic si pasii mei marunti ma duc spre o alta lume. O lume in care totul pare de neatins, insa pe mine ma atinge orice. E un sarpe care se incolaceste in jurul unui trandafir, si cu ochii fierbinti de lumina disting suvite de par aurii si un scaun balansoar."Trezeste-te Ava, e doar o iluzie, daca ramai aici, nu te mai poti intoarce inapoi!". Atunci, din acel nicaieri in care stateam, am adormit inapoi, de data aceasta cu ochii inchisi si in pat.
Ma trezesc prea obosita, e ca si cand nu am dormit. Pasarile cantarete nu mai sunt acolo langa geamul meu, au ales alta lume probabil. O lume calda, in care nimeni nu moare si oricine traieste mult, mai mult decat mama mea a trait. Deschid geamul lasand aerul curat sa explodeze in toata camera. Nu inteleg de ce ma doare capul atat de tare. Micul dejun e intotdeauna langa o cana de ceai sau doar o cana de ceai. Ador bucataria mea; e acolo unde, fiind mica, asteptam cu sufletul la gura mancarea gatita de mama.
Pe peretele de langa masuta, sub tabloul cu un buchet de flori, e comoara mea si a mamei, e ca o gaura unde ascundeam bratari facute din boabe de porumb, macesi, si boboci de flori. Era cadoul mamei preferat. Si ea la randul ei, lasa acolo cheia de la camara plina cu dulceturi. Cel de nuci verzi era preferatul meu si ma rasplatea cu el atunci cand eram un copil bun. Indepartez tabloul cu mare teama, caci stiu ca acolo nu e nimic, doar dezamagire. Invart cheita de doua ori spre dreapta si trag de ea.
Fara sa ma uit, doar simtind senzatia ascunsa in suflet, ating usor locul nostru secret. "Au!" spun speriata cand ceva imi inteapa palma. Acum ma uit, cu frica si bucurie gasesc un trandafir rosu, un rosu sangeriu, si cu multi spini. Era prea viu ca sa-l fi uitat eu acolo, sau mama. "Ce ciudat". Spun analizandu-l bine. Il iau si il pun intr-un pahar cu apa langa fereastra ca soarele sa il mai tina treaz macar o zi. Desigur, si cheia de la camara tot acolo a ramas. Mananc grabita fursecurile cumparate ieri caci astazi ar trebui sa ma duc la servici, multi copii gingasi ma asteapta voiosi sperand sa fiu o educatoare buna, asa cum eram si anul trecut. Ma gandesc inca la el, la Reius, oare s-a descurcat? Trebuia sa il opresc si sa il ajut, cine stie unde este acum, daca e bine, daca... traieste.
Caut in sifonierul meu plin cu lucruri vechi o rochie potrivita pentru prima mea zi de munca din acest an. Cineva suna si usa e incuiata, probabil o fi Sorina, vecina care isi pierde pisica mereu. Deschid usa si tot corpul imi ingheata, la fel si vocea.
- Buna, am revenit, de data asta sa iti multumesc, si sa iti spun ca ieri am gresit doar strada, e aici o biserica, dar nu foarte cunoscuta, e acel loc pe care voi il numiti "la moara".
- La moara? E o biserica? Sau a fost? Ce faci? Esti bine? Vrei un ceai? spun eu cu o ingrijorare mai mult decat evidenta. Se uita la mine cu aceeasi ochi familiari, facandu-ma sa ma simt aproape fericita, calma. Acum nu mai era imbracat ca ieri, avea un palton maroniu, bocanci noi, si acel ceva care imi dadea siguranta inca era acolo, la el.
- Da, e o biserica veche, ar fi trebuit sa stii daca esti de aici. Mergem la un ceai desigur.
- De fapt, am plecat de aici cand aveam 18 ani si m-am reintors dupa ce... viata mea a capat alta culoare, te poftesc in casa, nu am timp sa il beau in oras, intr-o ora trebuie sa plec.
Doamne ce chip perfect are, si ce cunoscut mi se pare! Inainte sa intre in casa facem cunostinta, asa cum se cuvine, si la atingerea mainii lui sufletul meu demult inghetat era acum cald, bucuros chiar daca mainile lui erau mai reci ca gheata. Probabil ii era frig, iar eu l-am tinut in usa pentru o discutie care putea sa aiba loc si in bucatarie, sufragerie, oriunde numai afara nu. Ce vinovata ma simt! Isi da jos haina, o aseaza politicos pe umerasul de pe hol si imi face semn sa il conduc. Eu raman acolo, in usa, sperand sa imi amintesc de unde il cunosc. Il indrum spre bucatarie, acolo e mai cald.
- De ce nu te muti de aici? E un oras prea mic, tie cred ca ti-ar fi mai bine daca te-ai muta intr-un oras mai mare, poate alta tara.
- Abia am revenit. Nu am de gand sa plec prea curand, tu de ce ai venit aici? spun eu observand cu cat calm poate sa vorbeasca.
- Ca altcineva sa plece in locul meu. Regulile sunt reguli, mi-am dorit foarte mult sa plec de acolo de unde am venit, practic, era ca un iad pentru mine, asa ca am venit aici. Imi place casa ta.
- Nu am inteles nimic, dar bun venit printre noi! Zilele din acest oras sunt atat de plictisitoare incat nu ai cum sa nu le iubesti.
- Esti foarte frumoasa.
Mi-a spus ca sunt frumoasa. Eu, la ora aceasta, cu parul nepieptanat, cu o soseata in picior si una nu, cu esarfa care nu se potrivea cu nimic. Ma abtin cu toate puterile sa nu las un zambet insolent sa strice totul. Dar cum as putea?
-Multumesc, si tu esti dragut si ciudat, ceea ce e bine. Oamenii ciudati sunt placuti.
Inima mea acum face maraton de alergare prin tot pieptul. Obrajii probabil sunt rosii si zambetul de pe chipul meu nu vrea sa plece sub nici o forma. Ma ridic de pe scaun si ma duc langa fereastra. De aici pot sa vad daca pisicul Sorinei sta pe veranda mea, dar nici urma de el. Observ ca trandafirul animat gasit in aceasta dimineata, acum era zvantat, uscat, de parca statea acolo de saptamani intregi. Se ridica si el, vine spre mine cu ochii tristi si zambet dureros de fals. Imi mangaie parul, si chipul amortit.
- Esti atat de perfecta!
Lacrimile lui s-au impotmolit la sarutul nostru. Sarut care mi-a ramas in suflet, in gand, in corp. Pleaca, pleaca si nu-mi spune nimic. Ma lasa acolo, cu mii de intrebari si dorinte vesnic neindeplinite. Imi ating buzele cu degetul si inchid ochii. Poate asa o sa mai simt inca o data cum inima mi se opreste pentru cateva secunde. Dar degeaba, a fost doar un moment, un moment perfect pe care trebuie sa il uit. El poate doar vrea sa se joace cu mine. Ma uit iarasi pe geam sperand ca o sa il vad cum pleaca, dar nu e nicaieri. Doar trandafirul care acum e iarasi sangeriu, plin de culoare si cu spinii la fel de taiosi...
-
