let your heart decide » disney

iv. you never said goodbye

    "until they met, he was dead inside"  

    De fiecare dată când îmi mutam privirea de la sursele de lumină ale cerului, o vedeam pe ea, mai strălucitoare decât orice fascicol ce împodobea placa zbârlită şi albastră; nu înţelegeam de ce mă lăsam influenţat de fiinţa ei – era doar un alt corp creat de puterea cerească, cu ochi azurii ce sălăşluiau pe faţa-i mâzgălită de nemulţumire şi teamă. Însă avea o putere înăuntrul ei, ce îmi permitea să-i descopăr fiecare parte din suflet; când mi-am dat seama că sub acea tristeţe există o fericire ce a fost demult îngropată, mi-am impus o idee haotică şi am încercat să o arăt – însă am greşit. 

    Doare, să ştiu că ea mă va învinui pentru persoana în care s-a transformat. I-am futut viaţa, inconştient; fără să vreau să repar ceva, am plecat, şi o recunosc, fiindcă nu îmi e teamă. Mi-au spus-o de mii de ori. Ceea ce aşteptam era confirmarea ei, clară şi răspicată, plimbându-se lin pe sub buzele ei melancolice – nu doream o înjurătură specifică ei, nu voiam nici măcar un discurs pe post de observaţie. Voiam să spună da sau nu. 

    Vorbele sunt unica noastră portiţă în acest moment. Ştiam că mă aflu la capătul unei linii care nu mai urcă sau coboară; mă aflam la capătul liniei de tramvai, unde aşteptam ca lumina să mă ghideze către călătoria sufletului. Eram la capătul unui tunel numit timp, care îmi încurca reuşita către infinit. Mai pe scurt, eram pierdut. Vorbele mi se încurcau în limbă, iar aerul îmi înceţoşa gândirea. Iar eu priveam nostalgic cum viaţa se scurgea din mine prin ochii ei albaştri; îmi pierdeam iubirea în ochii necunoscuţilor. 

    Care iubire? Spulberată, uitată, folosită, călcată în picioare – oare să mai continui? Ştiam de ce venisem, cunoşteam foarte bine ce am făcut, şi nu voi încerca să o schimb din nou. Fiindcă era fericită, chiar dacă eu mă aflam la capătul liniei. Totuşi, a promis că vom vizita partea întunecată; împreună. Însă ea m-a fumat precum îşi fumează ţigările, încet dar sigur, aruncându-mă pe asfalt, lăsându-mă să ard până aş fi devenit un chiştoc. Eu ştiu cum le fumează; ştiu că nu îi place să le termine până nu ar mai putea trage din ele. Sunt singurul care ştie.  

    La ce mă ajută? 

   * * *

    Zburam pe aripile unor cuvinte ce nu îmi întregeau poeziile. Simţeam furnicături pe pielea-mi de tinichea de fiecare dată când îi vedeam părul blond sau ochii albaştri. Fie că erau poze filtrate cu amintiri, fie că era o imagine vie, capturată în imaginaţia bolnavă a necunoscutului timp; era la fel de greu. Să o văd, să îi aud glasul printre norii de tutun;  gândurile îmi tremurau pe sub pleoape, şi sesizam că începeam să mă pierd. Eram deja pierdut? Poate că eram prea trist sau fericit sau îndurerat ca să îmi dau seama. Ce erau toate acestea? Răni sângerânde, urme pierdute ale trecutului. Îmi era teamă că le-aş fi putut simţi din nou, iar de data asta, ar fi fost permanent. Permanenţa ei în mintea mea, tatuată, paradoxală, sfărâmată în mii şi mii de bucăţele reîntregite – mă îneca. 

    Cu fiecare val pe care îl înghiţeam urma să dau de uscatul liniştit; îi era atât de uşor să mă părăsească. Eram lacrima ce nu dorea să îi păteze obrazul, eram ruşinea din spatele vorbelor. Erau cuvinte, cuvinte care nu-mi pătrunseră fiinţa pe deplin, cuvinte ce erau născute din beţie şi amor – ascunse după perdeaua melodică a gândurilor, îmi scrijeleau numele prin dosare de mult arhivate.

    Nu ştiam cum să simt iubirea. Nu trăisem nici o iubire în afară de Elsa. Nu simţisem decât învierea pură a ochilor noştri. Atât, şi nimic mai mult; şi vai, Doamne, cât de mult am băut. Eram atât de beat în fiecare seară, eram atât de fumat şi de nelinştit. Singurul lucru pe care îl făceam era să mă arunc pe vreo dungă a existenţei şi să urlu ca un nebun către lună. Nebun şi trist.