let your heart decide » disney

iii. some days are harder than others

    “those who are hardest to love need it the most” 

    Ochii săi albaştri îmi cutreierară trupul dezamăgit de parcă aş fi fost un simplu zid vopsit într-un alb spălăcit, aranjat la colţuri cu murdărie şi pânzele de păianjen ce îmi împodobeau sufletul gol, imun la fericire şi tristeţe. I-am scrutat podoabele de flori aşezate prin părul de culoarea mierii, şi m-am gândit că stelele ar putea fi geloase pe frumuseţea de cristal a blondei din faţa mea. Iubeam felul în care îmi atingea mâinile, de parcă ar fi două picături de apă ce s-ar putea sparge în orice moment, însă cuvintele ei mă răneau mult prea tare să îmi mai dau seama de adevărul ascuns în spatele acestora.

    – Ce cauţi aici?

    Mă săgeta cu privirea fiindcă eram un intrus în paradisul ce şi l-a creat, iar vorbele ei erau tăişul ascuţit al lamelor care îmi lăsau urme adânci în încheieturile ce plângeau lichidul roşiatic în şiroaie care colorau pământul. Îmi pătau degetele cu durerea care îmi poposea în inimă în fiecare noapte, înainte să păşesc în tărâmul întunecat al viselor, acolo unde speranţele mele prindeau rădăcini şi creşteau sănătoase, în timp ce îşi lăsau petalele toxice în mintea mea, aşteptând ca negreala sufletului să le transforme în păpădii – însă ele deveneau urzicile care îmi răneau dragostea ce o purtam acestei fiinţe. Totul era  legat de un lanţ al reacţiilor elaborat, iar totul depindea de un vis; erau ca formulele şi epitetele combinate, ca o ecuaţie chimică greşită.

    – Am crezut că vrei să ne vedem. Aşa era planul, nu?

    În acel moment, înţelegeam irascibilitatea lui Astrid. Ştiam că dorea  perfecţiunea, iar el era întruchiparea acesteia. Era varianta masculină a prietenei mele, era băiatul ce îţi distrugea toate speranţele cu ea şi toate visele despre dragostea adevărată – reprezenta motivul pentru care mulţi dintre noi ne simţeam inferiori, nimiciţi sub talpa pantofilor săi. Iar Astrid i se alăturase demult în această luptă fără ţel – ce era acela un regat fără să-l poţi împărtăşi cu jumătatea ta?

    Era tipul perfect, trebuie să o recunosc; părul, hainele, corpul, felul în care vorbea, aluziile sale la metafore şi viaţă, modul în care îi spunea numele, totul era aranjat ca să-i fie pe plac. Iar eu nu pot să dau vina pe alegerile ei, chiar dacă îmi distrugeau ultima fărâmă de speranţă, deoarece ea reprezenta floarea ce trebuia smulsă cu grijă din găurile sufletului meu, şi aruncată undeva în cutia amintilor, să se usuce.

    – Flynn, poţi aştepta sus. Trebuie să termin această discuţie. Așadar, Hiccup, pot să știu care e problema de data asta?

    – Problema? Adică vin până aici să discutăm, iar tu mă tratezi practic cu spatele, îmi spui că eşti singură şi nu îmi răspunzi la apeluri şi acum te găsesc cu Flynn? Ştiam că te joci cu el, dar ai tăi sunt plecaţi şi credeam că ai vrea să ne petrecem puţin timp.. singuri; numai noi.

    – Nu există nici un noi, Hiccup, când vei avea de gând să te trezeşti? Nu mai există decât Astrid şi Hiccup, două lumi paralele, iar asta se întâmplă de mai bine de doi ani! Tu rămâi la cărţile tale iar eu la relaţia cu Flynn, care iese în sfârşit conform planului, aşa că te rog, nu-mi încurca viaţa de această dată cu toate ideile tale tâmpeşti şi siropoase despre cum ar trebui să fie o relaţie, fiindcă totul depinde de un singur lucru, şi tu ştii bine la ce mă refer aici.

    Zâmbetul ei se transformă în suliţa ce mi-a dat răspunsul de care inima mea avea nevoie; am observat căpăţâna iubitului ei, iar privirea lui mă străpunse până în măduva oaselor, în timp ce scutul metalic îmi dezgolea sufletul rece. I-am înţeles subtilitatea, iar Astrid a închis uşa în timp ce întorceam spatele singurei prietene ce mi-a înţeles vreodată profunzimea gândurilor – iar eu unul nu înţelegeam motivul pentru care mă rănea; nu înţelegeam de ce a dat cu piciorul la tot ceea ce clădisem cu atâta disperare până acum, la ceea ce noi clădisem cu mult efort.