let your heart decide » disney

v. there is no time to regret

"you go back to her, and i go back to black"

- Era noapte. După aceea se transformă în zi. Stau pe canapea, stau într-un bar, sunt peste tot. Eram într-o stare de continuă euforie, eram eu, eram cu el, vedeam pereţi şi feţe, eram din nou eu, în faţa oglinzii, în faţa lui, în faţa lumii, pe acoperişul unui bloc, singură, împreună, cu maşina, pe carosabil, într-o cameră de hotel, udă din cap până-n picioare, uscată, singură, împreună, liniştită, fumând, calmă, furând, în timp ce desfăceam dopul sticlei şi lăsam vinul să curgă peste tot. Ai fost vreodată nebun după cineva, după atât de multe senzaţii, încâ să reţii fiecare detaliu, doctore? Pentru că eu sunt. Iar acum îi vei spune mamei că sunt pierdută. Ai cumva o brichetă?

Erau norii de puf care-şi pierdeau forma în infinitul cer, încrustat de oroare şi durere, în timp ce eu cerşeam câte un cent pentru a-mi reîmprospăta plămânii, erau ei, cei care mă priveau după lăsarea soarelui, transformaţi în demonii ce se strecurau în mintea-mi tremurândă de prea multe nopţi nedormite. Iar eu doar injectam heroina sufletului său în firişoarele de pe braţele mele, încălzite de ploaie, distribuită de partea întunecată a sa sub forma acestor creaturi, cât timp le aşteptam şi încercam să-mi reţin entuziasmul, fiindcă hârtiile verzi dintre bucăţile de material se transformau în oxigen în momentul în care ţineam euforia între două degete, o priveam cum se desprinde de forma ei circulară, şi acul ce-mi intra prin piele îi pregătea sălaşul confuziei şi eliberării. În acel moment, după cum spunea şi doctorul, eu eram pierdută. Dar el ştie povestea, motivul pentru care sunt cu adevărat pierdută, fiindcă m-a forţat să-i zic fiecare nenorocită parte a acesteia, fiecare cuvânt şi literă ce şi-au unit destinele o dată cu desfrânarea buzelor mele, iar gândurile mele dădeau naştere păcatului ce mi-a stat chiar sub nas; dar în lumea asta în care fiecare vietatea e de fapt moartă, mă aşteptam să fi văzut deja lumina îngerului păzitor şi să fi plecat către tărâmul în care exista ceva mai mult decât heroină. Fiindcă acolo, eu aş fi fost unica Eva printre acei mii de Adami, şi aş fi muşcat chiar eu din nenorocitul de măr, care s-a dovedit a fi doar un pretext pentru care lumea asta a ajuns să se scufunde în rahatul impus de alţii.

- Cred că vrei să auzi din nou povestea noastră, povestea mea. Ca de fiecare dată, începe într-o noapte de iunie. Nu, ştii ceva, m-am plictisit de varianta originală. Aş prefera să fie iarnă, şi primul nostru sărut să fi fost sub un afurisit de vâsc, să ne punem dorinţele pe o coală de hârtie şi să o trimitem unicilor fiinţe ireale care au fost tot timpul existente pentru umanitate. Şi după aceea, el ar fi urmărit scenariul, şi ar fi zis exact ceea ce eu aş fi dorit să aud. "L-a ales pe el, iar eu sunt distrus, ca de obicei. Nu voi fi niciodată destul de bun pentru ea. Nu. Voi. Fi." Şi, ghiceşte, da, eu îl sărut şi mă las cuprinsă de toată situaţia, şi accept să fug cu el. Serios acum, nu ai o amărâtă de brichetă? Dă-o dracului, mi-ai zis că mi-o dai.

Încă vedeam reflecţia mea din ziua respectivă, încă vedeam acea fată prăbuşită, acel păr blond şi buzele crăpate, petele care m-au făcut imperfectă şi insuficientă pentru unicul ce deţinea inima ce plutea pe ultimele fărâme ale inocenţei, în timpul în care demnitatea mea era încă intactă. Dar ei distrug totul, nu-i aşa? Îţi scriu cântece şi îţi cumpără stele, după care te lasă cu note pe jumătate cântate şi cu praful stelar, pe punctul de a te paraliza din cauza perfecţiunii sale. M-am lăsat cucerită de ochii lui, părul său răvăşindu-se pe întregul meu corp, în timp ce mâinile lui făceau miracolele de care umanitatea era într-atât de speriată. El nu era; el era miracolul.

- Şi am început să mă întreb la un moment dat, de ce eu? De ce m-a ales pe mine, dintre toate acele fete care erau în lume? Eram doar noi doi, absolut orice altceva era pe dinafară, şi m-am gândit că nici o poveste nu are un sfârşit frumos. Conştiinţa mi-a şoptit că el va pleca şi voi rămâne singură într-un oraş enorm pe care nu-l cunoşteam, doar eu şi heroina. Doar eu şi singura adicţie care îmi aducea aminte de parfumul lui primăvăratic şi mirosul lui puternic de ţigări scumpe. Eram atât de oarbă, şi fraieră, şi inocentă. Nu e amuzant, doctore? Inocenţa asta despre care toţi vorbesc, însă nimeni nu o are. E ca perfecţiunea; e ca o floare, sub un capac de sticlă. E simplă şi greu de înţeles, de neperceput pentru gândirea umană. Ca Adam şi Eva, responsabilii pentru aducerea omenirii în iad.