Apel necunoscut

apelul 36

Mike: Ce faci?

Amber: Vorbesc cu tine. Ce crezi că fac?

Mike: Vorbeşti cu mine şi mănânci.

Amber: De unde şti că mănânc?

Mike: Pur şi simplu ştiu.

Amber: Eşti la geam.

Mike: Ba nu sunt.

Amber: Atunci nu te superi că mă uit?

Mike: Nu. Uităte cât vrei.

Amber: Chiar nu eşti. Dar, ce eşti la mine în casă?

Mike: Nu. Poți să cauți peste tot.

Amber: Mike, mă speri.

Mike: N-ar trebui. Aşa te speri prea uşor.

Amber: Ok. Atunci unde eşti?

Mike: Să zicem acasă.

Amber: Să zicem că nu eşti acasă.

Mike: Dar, ce crezi că eu nu sunt acasă?

Amber: Mike termină cu glumele.

Mike: Eu nu glumesc.

Amber: Dar, se aude ceva în casă. Se aud nişte paşii.

Mike: Hai mă Amber. Chiar, nişte paşii?

Amber: Vorbesc serios.

Mike: Eu te văd şi nu pari deloc îngrijorată sau speriată.

Amber: Poate pentru că mănânc.

Mike: Şi dacă mănânci ce?

Amber: Cum ai vrea să fac? Să mă ridic de la masă şi să țip?

Mike: Da.

Amber: Uite că eu nu fac aşa.

Mike: Ar trebui.

Amber: Pe bune Mike, vorbesc serios. Cred că e cineva în casă. Unde eşti?

Mike: Nu pot să spun.

Amber: În fine. Era şi ciudat să spui. Hai că am terminat de mâncat şi mă duc să mă uit pe camere.

Mike: Ce camere?

Amber: Camerele de filmat pe care le-am pus în casă în caz că vine un hoț sau ceva.

Mike: Oh. Ok atunci.

Amber: Nu pot să cred.Trebuie să închid. -Apel încheiat-