Labirintul usilor sau Usile labirintului

Luna

Furtuna cu tot zbucuiumul ei a ramas incrustata pe usa inchisa acum, in forme albastre-cenusii serpuind fara noima in zvarcoliri de fulger. Se mai simt din cand in cand vibratii de tunet emanand dinspre locasul ferecat al acestei amintiri, se propaga pe nesimtite in toata incaperea holului...prin fiecare atom de aer firav, prin fiecare celula opaca a podelei, prin fiecare lumen izvorat din tavanul lucitor...innecandu-se apoi cand se lovesc de bariera trupului meu, ce le absoarbe zbarnairea.

Si acum? ...acum!? Acum un alt pas, o alta usa. O alta incercare, o alta speranta, o alta amintire...altceva, inca ceva...mereu.

Si am deschis. (dati play va rog?!)

E intuneric, sau asa pare...forme gri inchis, umbre negricioase se intind la picioarele mele. Zgrumturul ciuruit al unui trotuar cunoscut imi rasare sub talpi dar privirea imi e trasa catre cer.

E atat de departe, si totusi lumina ei nu pare straina, nici rece desi e atat de alba...sta acolo agatata de cateva stele care o tin prinsa in colturi cu fundal de constelatii necunoscute. Si asteapta. Mare, dar nu prea mare, stralucitoare dar nu din proprie vointa, departe dar totusi cea mai aproape dintre toate, straina si totusi bucata presupusa din propriul trup al Terrei.

Si-acum imi amintesc...da...stiu. Cum sa nu stiu? Sunt in curtea veche, in fata portitei ce imi e surata de inaltime si am ...cam zece ani. Da, sigur...asta este! Am rugat-o pe luna sa ma ajute, am indraznit o conversatie cu ea si ...am facut-o sa-mi promita.

Arareori vorbeam cu ea, imi pastram conversatiile mai lungi cu soarele, dis de dimineata in drum spre scoala. Zambeam enigmatic intreband si raspunzand, cu pas mai sprintar atunci cand  simteam cum ma petrec cu vreo raza mai aprinsa, si cum ma prinde de-un genunchi sa-mi raspunda la buna dimineata! sau la ce mai faci?.

Dar acum, acum am vorbit cu luna!

Pietricele diforme isi lasa formele in talpa papucului, degetele desculte abia simt aerul noptii de vara, si tot ce se aude e zgomotul noptii. Linistea care nu e liniste, vantul care nu bate dar se aude susotind printre frunzele bulgarelui de zapada, fosnetul vreunui animal printre tataneasa mamei - probabil vreo pisica care-si lasase deoparte instinctul de pradator nocturn si isi mangaia blana de frunzele late, cu marginea usor intepatoare...ce pareau sa te atentioneze ca o strangere mai grabnica are sa lase urmari.

Si am ajuns la portita, la gardul de lemne scofalcite de timp, dar care in lumina lunii nu mai arata cate straturi de verde au suportat..si..la stalpul din piatra. Imi proptesc mainile de el si apoi barbia cu ochii inca atintiti la luna.

Degetele simt caldura ce inca s-a incapatanat sa ramana in piatra, fiecare scobitura, fiecare locsor din care a mai cazut o pietricita, fiecare petec de ciment pecetluind ba o balama, ba o incuietoare. Rutundul din varf, parca tocit nu de vreo slefuire ci de trecerea timpului, lasand acestui stalp de poarta menirea initiala de hotar. Hotar intre aici si dincolo, hotar intre noi si restul, hotar intre acasa si ... strain. Stalpul asta ce-mi aduce aminte a colt de ullita rasarita, a gardurile de gospodari pe langa care treceam cu masina prea repede si in fata carora mereu tanjam sa ma opresc, a gard de intrare, pe cand curtea cu legume era mai mereu strajuita de cate o coloana de pietre in care se intepenisera niste arbusti, intr-o temelie de alte pietre stranse.

Si e cald, mai cald decat aerul noptii, mai cald decat lumina lunii, mai cald decat mine. E cald si e sprijin, e loc de rugaciune a ochilor ce stau atintiti tot spre ea...ea atat de tacuta si de demna in solitudinea ei, atat de tematoare in lucirile ei, in rotunzimea ei, in cursul ei aproape nesimtit de la un capat la celalalt al unei panze intunecate...pe unde alocuri molii par sa fi facut fante de lumina, spre a vedea dincolo...

Ce-am rugat?! Da..imi amintesc si asta...am rugat sa nu raman singura, si m-am tinut de cercelul de aur, solemna si stricta in respectarea cutumei de uitat la luna. Cercelul? era din acela mic si inconvoiat, cu o bobita plina la un capat, vestigiu al unei ere.

M-a ajutat? Da...in stilul ei clasic, semi-clar, semi-obscur, mereu prezent si cand lipseste cu desavarsire.

Dar stand cu mainile pe piatra calda si cu ochii oglinditi in lumina parca sfaraitoare a lunii, rugand rugaciune de copil....am vorbit cu luna.