Urăște sa simtă ca dezamăgește. Dar întotdeauna o simte. De câte ori, începe sa țină la cineva, plânge când simte ca este o dezamăgire. Stă pe gresie cu capul ușor plecat. Plânge. Din nou. Lacrimile ii curg pe obraji ajungând pe gresie. Își șterge ușor ochii umflați de plâns. Se ridica într-un târziu și merge în camera ei, și se uita pierdută pe geam. Dacă s-ar arunca? Ar muri? Sau doar și-ar rupe ceva? E prea mică distanța pana la sol, și știe ca nu ar muri. Sigur ar supraviețui, și apoi ar fi chin acasă. Ar fi supravegheată strict, și ar face doar mai rău. Sa se taie? Nu are atât curaj. Știe ca doar ar face-o și după s-ar opri, pentru ca este o lașă.
Dă din umeri ușor și se bagă în pat. O aude pe mama ei cum ii striga numele. Dar ușor simte cum se desparte de realitate și adoarme.
