Mircea Eliade
Maitreyi
...Tomar Ki manè acchè,
Maitreyi? Yadi thaké, tahalè
ki Kshama karté paro?...
I
Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă
cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele
ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în
casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în
1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr
oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei
de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi
lntîlniri.
Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui "Oxford
Book Stationary" ― în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de
Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se
părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii
puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am
fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul
întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit pînă atunci,
s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon
Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy
Stores", a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în
Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la
dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a
lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de
puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei
indiene.
Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile
cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru
întâmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la
balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi
desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit.
― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am
născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi,
nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna...
Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din
cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la
dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi
iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat
pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite
procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi
aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva,
creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu
ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi
fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că
ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul
acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercînd
