acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin
biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină
ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de
panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi
descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual,
dar, de cîte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim;
parcă ar fi chemat vorbele ei!
Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură şi
întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase
că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui
nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în
cînd în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zîmbind: "Oui, oui, c'est ça",
privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să
privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a
acceptat cu humor, aducîndu-şi fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu
buza de jos tremurînd şi cu şalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel
examen al veştmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi
entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de
note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă,
înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, şi eu i-am zîmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un
ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără
spasme, firesc. Nu ştiu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire
întîlnîtă şi îmbrăţişată pînă atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar
lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină şi de
caldă comuniunea noastră.
Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alţii ochi ― pe inginer şi m-am
întrebat cum poate fi un om atît de urît şi atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum
puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atît de
mult cu o broască, ochii atît de bulbucaţi şi gura atît de mare, într-un cap rotund şi
tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi,
pîntecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspîndea acest
patron al meu erau cu atît mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era
un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blînd şi drept.
Cum stam şi-l priveam aşa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură şi
panică ― soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal
albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia
aproape deloc englezeşte şi zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază
mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am privit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e
mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă
şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani,
care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi
braţele ei goale, şi faţa ei oacheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu
o ţigăncuşe.
Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se
laolaltă în faţa noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul
încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească
ceaiul, dar s-a răzgîndit şi a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greşeala nu ştiu cui,
ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l
ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar
Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi,
în cele din urmă:
― Scusez-moi! Ici votre place.
Fetele au alergat numaidecît să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul
continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mîinile şi pe cine să
privim.
