plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori
India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma
Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.
― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuşi de puţin uimit că mă în.tîlnise. Tot în India, mon
vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înţelege englezeasca ―
să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de
succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun...
Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo
cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în
acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul
asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa
lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a
întrebat de mai multe ori:
― Allan, e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o
carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate
eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndea-
proape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf
şi la recepţii. M-am gîndit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la
ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai
îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele
mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în
maşină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam
mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.
Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi
cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la
ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtăşesc
vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să
compună un reportaj desăvîrşit.
― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.
― Brahman veritabil, dar cîtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la "Rotary
Club", e membru la "Calcutta Club", joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă
peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt
sigur.
Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa
inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic
nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi
asemenea minunăţii, atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atît de
dulci la pipăit covoare şi sofale din lînă de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui
talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştiie de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de
Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi
picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o
familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă
nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi
citind cărţi sau văzînd spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele
albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinţii îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am
întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebîndu-mă
pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gînduri
pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu
şi astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu
găsesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să
ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele.
Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid,
cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea
negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în...
