Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla
chiar lîngă uşă, şi cele dintîi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi
zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o
masă de lucru, cîteva litotipii bengalice, bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii.
Îmi trebuiau cîteva minute ca să-mi amintesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote
surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe
care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă
care atîrna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care
acoperea cada de ciment, în care servitorii turnau de cu seară cîteva duzini de găleţi cu
apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta improvizat în mijlocul curţii.
Scoteam apa cu o cană şi o zvîrleam pe trup, tremurînd tot, căci era iarnă şi curtea
pietruită. Dar eram mîndru de curajul acesta al meu; ceilalţi aduceau cu ei şi cîte o
găleată cu apă caldă şi, cînd au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut
ascunde mirarea şi admiraţia. Gîteva zile, toată casa n-a vorbit decît despre baia mea
de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întîl-
neam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi
mi-a spus (primele ei cuvinte neoficiale):
― În ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi...
A pronunţat cuvîntul "alb" cu oarecare invidie şi melancolie, uitîndu-şi fără voie
cîteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă, jumătate
goi în bluza de lucru. Am fost şi surprins, şi încîntat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic
încercam să continuu conversaţia. Maitreyi şi-a sfîrşit ceaiul ascultîndu-ne, pe mine şi pe
inginer, şi aprobîndu-mă de cîte ori o întrebam direct.
Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream tre-cînd pe coridor, o auzeam
cîntînd, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi
mă înciuda grozav fiinţa aceasta atît de aproape de mine şi totuşi atît de streină. Mi se
părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce bănuială, ci pentru că
se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Cînd rămîneam singur, rîzînd de
tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe,
ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul
descoperit şi păros, singurul cu care puteam schimba cîteva cuvinte în hindusthani. Îl
observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum sta turceşte lîngă uşă şi mă
sorbea din ochi, neîndurîndu-se să plece, întrebîndu-mă dacă patul e destul de bun,
dacă învelitoarea mă apără bine de ţînţari. dacă îmi place laptele crud, dacă am fraţi şi
surori, dacă mi-e dor de ţară, şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi
celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvînt cu cuvînt tot ceea
ce vorbisem.
Maitreyi mi se părea mîndră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un
zîmbet distant şi puţin răutăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănînce pan, şi
cum trecea într-o odaie vecină începea să rîdă şi să vorbească Bengali. Cu mine nu
vorbea niciodată cînd ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întîlneam singură, nu
îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al
bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retrăgeam în
odaia mea. Mă întrebam cîteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub
expresia aceea atit de schimbătoare a feţei (căci erau zile cînd se urîţea şi zile cînd era
frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca
toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, aşa cum îmi
închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi, ca să nu mă las furat de gînduri inutile,
scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două
odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărţi.
O dată ― trecuseră numai cîteva săptămîni de îa venirea mea în Bhowanipore ― m-
am întîlnit cu Maitreyi în randă. O salutai aproape automat, împreunînd palmele în
dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa
unei indiene (poate credeam că aş putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o
salutam aşa ca să-i capăt încrederea).
― Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea, zîmbindu-mi neaşteptat de
prieteneşte.
― D-ta. (Îmi amintii scena, penibilă, a întîlnirii din maşină.)
Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremură şi
fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvînt. Intrai în cameră stînjenit. Mă hotărîi să-i
spui inginerului toate acestea, să-i mărturisesc cit de încurcat sunt, să-i cer să mă înveţe
ceva.
La cîteva zile după aceea, cînd eu mă întorsesem de în birou şi stăteam trîntit pe
pat, obosit, fără gînduri, Maitreyi a bătut la uşa mea.
― Vă rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata, vorbi ea, rezemîndu-se intimidată de
uşă.
Sării în sus zăpăcit (mărturisesc că nu ştiam cum să mă port cu fata aceasta) şi-i
spusei tot ce ştiam, în mai multe cuvinte decît ar fi fost nevoie şi fără să îndrăznesc s-o
poftesc înlăuntru, să şadă.
― Mama m-a trimis să vă întreb, adăugă ea, timidă, ţîntuindu-şi totuşi privirile în
ochii mei. Nu vă distraţi destul în casa noastră şi de aceea rămîneţi ceasuri întregi
singur aici în odaie. Mama spune că, dacă lucraţi după spusul soarelui, vă îmbolnăviţi.
― Ce-aş putea face altceva? o întreb.
― Dacă vreţi, vorbiţi cu mine... Sau vă plimbaţi.
― Nu mai am prieteni, îi spun sincer, apropiindu-mă de uşă, nu mai am la cine să mă
duc. Mă plimb destul cînd mă întorc de la lucru.
― Vă distraţi mult mai bine acolo, în Wellesley Street, vorbi ea, zîmbind. Apoi, parcă
şi-ar fi amintit ceva, se în-dreptă către verandă. Mă duc să văd dacă au venit scrisori.
Rămăsei rezemat de uşă, aşteptînd-o. Fredona un cîntec fără melodie, aşa cum
auzeam serile, înainte de a adormi, din odaia ei. Ştiam că sus, cu ferestrele în în
ulicioara ce străbate maidanul şi cu o uşă în balconul bine înveşmîntat în glicine cu
floare roşie, se află odaia ei. O auzeam cîntînd şi certîndu-şi sora cea mică, o simţeam
vag cînd ieşea în balcon, şi de acolo venea glasul scurt, de pasăre surprinsă, cînd
răspundea la vreo chemare de jos: "Giacè!".
Se întoarse cu cîteva scrisori şi se opri în faţa mea, în-cercînd să lege cheia de colţul
sari-ei.
― Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mîndră. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adăogă,
puţin întristată, privind numele pe plicuri.
― Cine să vă scrie?
― Oamenii. De ce mai e poştă, dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i
văd?
O privii fără să înţeleg. Rămase şi ea, cîteva clipe, gîndindu-se speriată la ceva şi
închizînd ochii.
― Mi s-a părut c-am făcut o greşeală de gramatică, îşi mărturisi ea turburarea.
― N-a fost nici o greşeală.
― Atunci de ce mă priveaţi aşa?
― NU prea înţelegeam. Cum să vă scris oameni necunoscuţi?
― Nu se poate, nu e aşa? Şi tata spune aceiaşi lucru. Tata spune că sunteţi foarte
inteligent, e adevărat?
Zîmbii prosteşte şi încercai să fac o glumă, dar ea continuă:
― Vreţi să vedeţi terasa?
Acceptai cu bucurie, căci tînjeam să mă tolănesc acolo, pe acoperişul casei, să
privesc în voie cerul, grupurile de cocotieri şi grădina, să văd de sus cartierul acesta
numai parcuri şi vile, în care mă rătăceam la început aproape în fiecare zi.
― Pot veni aşa cum sunt?
Mă privi mirată. Explicai:
― Sunt în pantofi de tennis, fără ciorapi, n-am guler, n-am haină.
Continuă să mă privească. Apoi întrebă deodată, straniu de curioasă:
― La d-stră cum se suie lumea pe terasă?
― Noi n-avem terase.
― Deloc, deloc?
― Deloc.
― Trebuie să îie trist. Cum vedeţi, atunci, soarele?
― Pe stradă, la cîmp, cum se vede soarele.
Se gîndi o clipă.
― De aceea sunteţi albi. Sunteţi foarte frumoşi. Şi eu aş vrea să fiu albă, nu se poate
asta, nu e aşa?
― Nu ştiu, dar bănuiesc că nu. Pudră.
Avu o uitătură de dispreţ.
― Pudra se spală. D-stră v-aţi pudrat cînd eraţi mic?
― Nu, nimeni nu se pudrează cînd e mic...
Mă privi fericită.
― Dacă vă pudraţi, vă îmbolnăveaţi. Şi Tolstoi spune aşa.
Iarăşi mă mirai, şi o priveam probabil foarte amuzat, căci numaidecîţ deveni
serioasă.
― Nu cunoaşteţi pe contele Lew Tolstoi (pronunţă pe Lew în englezeşte: Liu), marele
scriitor rus? Scrie foarte frumos; şi a fost bogat, dar la bătrîneţe a lăsat totul şi s-a retras
în pădure; parcă ar fi fost indian...
Îşi aduse aminte de terasă şi mă pofti. Urcarăm amîn-doi scările, eu puţin intimidat,
pentru că trebuia să trec prin faţa odăiei femeilor, ea încercînd să vorbească tare, ca să
o audă maică-sa şi ― cum mi-a mărturisit în urmă ― să ştie că "mă distrează". (Gazda
mea nu dormise cîteva nopţi gîndindu-se cît de greu îmi va fi mie fără "distracţii": fără
muzică, fără prieteni, fără patefon.) Cînd ajunsei sus, mă cuprinse deodată o
nemărginită bucurie. Niciodată n-aş fi ghicit cît de schimbată se vede lumea de pe
acoperişul unei case, cît de liniştită apare cetatea, cît de verde e cartierul nostru.
Treceam în fiecare zi pe lîngă arborii din Bhowanipore, dar niciodată n-aş fi crezut că
sunt atît de mulţi. Mă rezemai de parapet şi privii în jos, in curte. Îmi amintii ziua cînd
am zărit-o pe Maitreyi trîntîtă pe trepte şi rîzînd. Mi se părea c-au trecut ani de-atunci.
Trecuseră ani şi de cînd Maitreyi venise să mă întrebe, fricoasă, la uşa odăiei mele: "Vă
rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata"... N-o înţelegeam; mi se părea că e un copil, o
primitivă. Mă atrăgeau vorbele ei, mă încîntau gîndirea ei incoherentă. naivităţile ei, şi
multă vreme, mai tîrziu, mi-a plăcut să mă consider om întreg alături de această
barbară.
― Sora mea nu vorbeşte bine englezeşte, îmi spuse venind cu Chabù de mînă, dar
înţelege totul. Vă roagă să-i spuneţi o poveste... Şi mie îmi plac poveştile.
Rămăsei iarăşi sec şi inert în faţa fetelor astea, care se ţineau de mînă, sub cerul
unui început de seară aşa cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzaţie ciudată de
vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate
mă schimbasem eu; nu ştiu.
― N-am mai citit de mult poveşti, răspunsei după o destul de lungă pauză. Şi apoi,
mai e ceva: eu nu ştiu să povestesc. E un dar ăsta al poveştilor. Nu-l are oricine.
Se întristară amîndouă, atît de spontan şi de sincer, încît mă simţii vinovat şi începui
a mă gîndi dacă nu cumva tot îmi mai aduc ceva aminte din toate poveştile pe care le
citisem în copilărie. Nu-mi venea nici una în minte. Mă simţeam neghiob, şi conştiinţaopacităţii mele mă paraliza. Trecui repede în revistă: Perrault, Grimm, Andersen,
Lafcadio Hearn. Mi se păreau toate cunoscute. Mi se părea că aş fi ridicol să le spun
povestea Scufiţei Roşii sau a principesei adormite, sau a comorii fermecate. Aş fi vrut să
ştiu o poveste minunată, cu aventuri şi complicaţii multe, care să-i placă şi Maitreyiei.
Să fie, în sfîrşit, demnă de un tînăr inteligent şi cetit; să fie originală, impresionantă,
simbolică. Şi nu-mi 'trecea prin minte nici o astfel de poveste simbolică.
― Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabù, privindu-şi sora ca să înţeleagă dacă
se exprimase bine.
Mă gîndii că aş putea improviza ceva şi începui:
― A fost odată un pom şi, la rădăcina pomului, se afla ascunsă o comoară. Un
cavaler...
― Ce e aia cavaler? întrebă Chabù.
Soră-sa o lămuri în bengali, în timp ce eu încercam să ghicesc ce am să spun mai
departe.
― Un cavaler visă într-o noapte că o zînă îi arată locul comoarei. (Mi se păru atît de
ridicol ceea ce spusesem, încît îmi fu ruşine să privesc fetele şi mă aplecai să-mi înnod
şireturile pantofilor.) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul găsi comoara. (Îmi era
peste putinţă să continuu. Mi se părea că Maitreyi înţelege jena mea. dar cînd ridicai
ochii, o văzui că asculta foarte atentă si, aparent, foarte interesată de cele ce vor urma.)
Care îi fu însă mirarea, cînd peste comoară descoperi un balaur viu, cu ochi de jăratec şi
gura de foc. (Roşii pronunţînd ultimele cuvinte.) Atunci...
― Dar pomul? întrerupse Chabù... Ce-a zis pomul?
― Acela nu era un pom fermecat şi n-avea darul vorbirii: aşa că n-a zis nimic.
― Dar de ce trebuie să fie fermecat ca să poată vorbi? întrebă Chabù.
Mă simţii puţin încurcat şi-mi spusei în gînd: panteism.
― În sfîrşit, aşa e povestea; nu toţi pomii au suflet, numai cei fermecaţi.
Chabù vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, şi pentru întîia dată regretai că nu le
înţeleg deloc limba. Erau sunete dulci, italieneşti, şi vocale prelungite, parcă dintr-un
moment în altul ar fi trebuit să se continue în cîntec.
― Ce spune? mă adresai eu către Maitreyi.
― Mă întreabă dacă pomul ei are suflet. Eu i-am spus că toţi pomii au suflet.
― Dar are ea un pom al ei?
― Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ramurile pe balustrada verandei.
Chabù îi dă în fiecare zi de mîncare: turtă şi prăjituri, şi firimituri din tot ce mă-nîncă ea.
Eram fericit şi-mi repetam în gînd: panteism, panteism. Mă gîndeam ce documente
rare am eu în faţă.
― Bine, Chabù, dar pomul nu mănîncă turte.
― Dar eu mănînc! răspunse ea foarte mirată de observaţia mea.
Mi se părea că descoperirea aceasta nu trebuie pierdută, şi, pretextând că mă duc să
fumez o pipă, mă coborîi în odaia mea. Închisei uşa cu bara şi scrisei în jurnal: "Prima
discuţie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gîndirii ei. Un copil care a cetit prea
multe. Astăzi, pe terasă, o întâmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun
poveşti; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent şi naiv. Revelaţia a fost Chabù, un
suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei şi ale obiectelor; de pildă, dă
turte unui pom, pentru că ea mănîncă turte, deşi ştie că pomul nu poate mînca. Foarte
interesant."
După ce am însemnat în jurnal acele cîteva linii, m-am întins pe pat şi m-am lăsat în
voia gîndurilor. Nu ştiu ce îndoieli m-au străbătut atunci, căci m-am ridicat după cîteva
minute, am redeschis jurnalul şi ani adăugat: "Poate mă înşel...".
Seara am lucrat cu inginerul în biroul lui. Înainte de a ne despărţi, îşi rezemă mîna de
umărul meu şi-mi spuse:
― Soţia mea ţine foarte mult la d-ta, Allan. Vreau să te simţi aici ca la d-ta acasă.
Poţi circula în voie prin toate odăile. Noi nu suntem ortodocşi şi nu avem gineceu. Dacă
ai nevoie de ceva, te rog spune-i soţiei mele sau Maitreyiei. Cred că sunteţi destul de
buni prieteni...
Întîmplările acestei zile mă ispiteau să spun "da". Îi mărturisii totuşi dificultăţile
mele.
― Orice fată indiană se poartă aşa cu un strein...
Începu apoi să-mi povestească. O dată, trebuind să ia ceaiul la legaţia italiană,
consulul a voit să ajute pe Maitreyi să traverseze o curte interioară ― căci ploua şi nu
aveau decît o singură umbrelă ― şi i-a luat braţul. Atît a speriat-o pe Maitreyi gestul
acesta al unui necunoscut, încît a rupt-o la fugă prin ploaie, a ieşit în stradă, a sărit în
maşină şi nu s-a oprit din plîns pînă în Bhowanipore, după ce s-a repezit în braţele
mamei. Şi asta se întîmplase numai cu un an înainte, cînd Maitreyi avea aproape 15 ani
şi trecuse examenul de matriculaţie la Universitate, şi se pregătea pentru Bachelor of
Arts. Altă dată, cînd o familie europeană îi invitase în lojă la operă şi un tînăr elegant
încercase să-i apuce mîna, în întunerec, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să
audă vecinii: "Am să te bat cu papucul peste gură!" Panică. Loja, în picioare. D-na X
"(numele ei este prea cunoscut în Calcutta pentru a-l putea menţiona aici) a intervenit.
Discuţii, explicaţii, scuze.
― Am făcut vreo greşeală de gramatică? întrebă Maitreyi.
Aceasta mă făcu să rîd cu poftă, deşi mă întrebam dacă fata aceasta ascunde
inocenţă ori un perfect rafinament, cultivînd humorul şi amuzîndu-se pe spinarea
noastră. Gîndul acesta îmi venea mereu în minte de cîte ori, în urmă, o ascultam vorbind
sau îi auzeam rîsul din celelalte odăi.
― Nu ştii că Maitreyi scrie versuri? mă întrebă, foarte mîndru, inginerul.
― Îmi închipuiam numai, i-am răspuns:
Descoperirea aceasta mi-o făcea oarecum antipatică.
Toate fetele scriu versuri, şi toţi copiii-minune. Înţelegeam că inginerul vrea să-şi
scoată fata un soi de copil-minune, şi aceasta mă dezgusta. De cîte ori mai înainte îmi
spusese: "Maitreyi are geniu!", şi în acele zile o priveam cu oarecare ciudă. Poate de
aceea e atît de încrezută, reflectam eu.
― Scrie poeme filozofice, care îi plac foarte mult lui Tagore, adaogă, observîndu-mă.
― Da? (Mă prefăcui cît mai indiferent.)
Cînd coboram scările, o întîlnii pe Maitreyi ieşind din bibliotecă.
― Nu ştiam că eşti poetă, vorbii cu un ton pe care îi voiam ironic.
Se roşi şi se rezemă de zid. Începea să mă supere sensibilitatea aceasta
bolnăvicioasă.
― La urma urmelor, nu e nimic rău dacă scrii versuri, adăogai. Totul e să le scrii
frumoase.
― De unde ştiţi că nu sunt frumoase? mă întrebă jucîndu-se cu volumul pe care îl
adusese din bibliotecă.
― Nu mă îndoiesc. Mă întrebam numai ce poţi şti d-ta din viaţă ca să scrii poeme
filozofice.
Se gîndi o clipă, apoi începu să rîdă. Rîdea tot mai sincer, apăsîndu-şi braţele pe sîni
cu un gest ciudat de pudoare.
― De ce rîzi?
Se opri deodată,
― N-ar trebui să rîd?
― Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. La urma urmelor, fiecare face ce-i place. Te-am întrebat
de ce rîzi; credeam că poţi să-mi spui.
― Tata spune că sunteţi foarte inteligent (schiţai un gest de nerăbdare). De aceea vă
întreb mereu; mi-e teamă să nu fac greşeli, să nu vă supăr.
Avea o expresie care mă făcu fericit.
― Şi de ce nu vrei să mă superi?
― Pentru că sunteţi oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu...
― Şi dacă oaspetele e un om rău? o întrebai aşa, ca pe un copil, deşi faţa ei ajunsese
serioasă, aproape încruntată.
― Dumnezeu îl cheamă înapoi, răspunse ea prompt.
― Care Dumnezeu?
― Dumnezeul lui.
― Cum, fiecare om are un dumnezeu al lui?
Accentuai ultimele cuvinte. Mă privi, se gîndi, închise ochii şi-i deschise cu o privire
nouă, umedă, calină.
― Am greşit, nu e aşa?
― Cum vrei să ştiu eu? vorbii, ca să-mi ascund încurcătura. Eu nu sunt filozof.
― Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gîndesc, să fac versuri,
să visez.
Îmi spusei în gînd: "Habar n-are de filozofie!", şi zîmbii.
― Aş vrea să fiu bătrînă, începu ea deodată, cu un glas cald, melancolic, care mă
străbătu. Bătrînă ca Robi Thakkur.
― Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburîndu-mă fără înţeles.
― Tagore. Aş vrea să fiu bătrînă ca el. Cînd eşti bă-trîn, iubeşti mai mult şi suferi mai
puţin.
Apoi se ruşină de cele spuse şi făcu un gest de fugă. Se opri şi se controlă, căci mă
privise şi înţelese probabil cît eram de stînjenit, acolo, rezemat de scară şi neştiind cum
trebuie să mă port cu ea.
― Mama a fost foarte supărată: a cetit într-o carte că fn Europa se serveşte supă în
fiecare seară. La noi n-aţi avut niciodată supă, de aceea aţi slăbit. Noi nu păstrăm
fiertura aceea, o dăm la paseri.
― Nici mie nu-mi place supa, încercai eu să o liniştesc.
― Aş fi vrut să-ţi placă! spuse şi-i sclipiră o clipă ochii.
― La urma urmelor, ce importanţă ar fi avut?
― Pentru mama...
Ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. Eram şi eu stingherit de această întrerupere şi
nu ştiam ce să cred despre lucirea aceea mînioasă a ochilor. "Poate că am supărat-o",
îmi spusei în gînd.
― Te rog să mă ierţi dacă am greşit cu ceva, vorbii eu blînd. Nu ştiu cum să mă port
cu indienii....
Cînd i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a oprit să mă asculte. Mă
privi iarăşi, de astă dată atît de straniu (ah! cum am să pot eu sugera privirile ei,
niciodată aceleaşi, niciodată), încît rămăsei şi eu cu ochii deschişi, sorbind-o.
― De ce mi-aţi cerut iertare? De ce vreţi sâ mă faceţi să sufăr?
― Nici gînd, mă scuzai eu zăpăcit. Mi s-a părut că te-am supărat şi atunci...
― Cum poate să ceară iertare un bărbat unei fete?
― Cînd greşeşti ceva, trebuie... În sflrşit, aşa se obişnuieşte...
― Unei fete?
― Şi unui copil, mă lăudai eu. Cel puţin...
― Aşa fac toţi europenii?
Ezitai.
― Adevăraţii europeni, da.
Se gîndi şi închise o clipă ochii, dar numai o clipă, căci izbucni în rîs şi iarăşi îşi"
prinse sînii sub braţe, sfioasă.
― Poate că îşi cer iertare numai între ei, albi între albi. Mie mi-ar cere cineva iertare?
― Desigur.
― Şi lui Chabù?
― Şi ei.
― Chabù e mai neagră decît mine.
― Nu e adevărat.
Îi străluciră iarăşi ochii.
― Ba da. Eu şi cu mama suntem mai albe decît Chabù, şi cu tata. N-aţi observat?
― Ei şi, ce are a face?
― Cum, asta e indiferent? Chabù are să se mărite mai greu, pentru că e mai neagră
şi va trebui să i se dea mai mulţi bani...
Spunînd asta, se roşi şi se turbură toată. De fapt, şi eu eram destul de încurcat, căci acum ştiam mult mai mult despre căsătoria indiană decît ştiam pe vremea vizitei lui
Lucien şi înţelegeam cît e de penibil pentru o fată indiană să vorbească despre
asemenea tîrguri. Norocul nostru că pe Maitreyi o chemă d-na Sen de sus, şi alergă
atunci fericită, cu cartea subsuoară, strigînd:
― Giacè!
Mă întorsei în odaia mea cu desăvîrşire încîntat de tot ce descoperisem în acea zi.
Mă spălai, căci se apropia masa (mîncam foarte tîrziu, pe la 10― 11, după obiceiul ben-
galez, iar după masă toţi se duceau să se culce), şi deschisei jurnalul ca să adaog ceva.
Aşteptai cîteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunîndu-mi: "Prostii...".
