Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare, în maşină, a făcut haz nespus de
acest accident. Numai doamna rămăsese cu acelaşi zîmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi
timiditate caldă în ochi.
Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite
din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri şi
cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu
ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt
al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea
nemaiîntâlnită în Calcutta. Şi deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie şi
de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul in inimă şi mă înfiora. Plec mai mult
capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape
descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sîni, şi o văd mişcînd din picioare,
cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă,
tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi s-
au părut nesfîrşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui
trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam
puterea să mă despart de fereastră.
Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.
II
Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cît
sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne
şi chefuisem noaptea întreaga; băusem mult, dansasem pînă la ameţire, sărutasem
toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a
pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, cînd am avut eu conflictul şi match-
ul de box cu Eddy Higgering. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi,
tinerii de 24 de ani; aş fi strîns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atît. Şi
umblînd agale, cu pipa într-o mînă şi biciuşca în cealaltă, ― soarele nu incendiase încă
întinderea şi păsările ciripeau încă prin acei măcieşi cu miros de tămîie şi scorţişoară ―,
mi-am dat deodată seama că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi
am să mor singur. Gîndul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat
cu toată cîmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus atunci că trebuie să mor într-un
ceas, nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind
oceanul acela albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele fără să le
număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi
inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul
singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gîndeam la Norinne, la
Harold, la ceilalţi toţi, şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea, ce rost am eu printre
existenţele lor atît de tihnite şi da mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.
Cînd m-am întors la şantier, veneam cu o poftă nebună de singurătate, de linişte, şi
mă bucuram că am să rămîn aici, în cort, încă o săptămînă, în care timp n-am să citesc
jurnale şi n-am să văd lumini electrice. M-a întîmpinat omul de serviciu:
― Sahib, aveţi o telegramă din Calcutta.
Am crezut că e vorba de o recepţionare a materialelor şi nu m-am grăbit s-o deschid.
Cînd am citit-o însă, am rămas cîteva minute surprins şi decepţionat. Narendra Sen mă
chema de urgenţă la centru. A trebuit să plec chiar în acea seară şi am regretat privind
la fereastra vagonului cîmpia cu aburi, cu umbre palide de palmieri izolaţi, care mă
primise dimineaţa atît de generoasă în sînul vieţii ei fără început şi fără sfîrşit. Cît aş fi
vrut atunci să fiu liber, să rămîn în cortul meu cu lampă de gazolină şi să ascult
milioanele de greieri şi lăcuste din preajma mea...
― Allan, îţi dau o veste bună pentru d-ta, îmi vorbi inginerul. Ne trebuie un om...
